picsel.ro/b sau „Ridic sprânceana”

Un amic toc­mai s-​​a întors de la piesa de tea­tru Iona (Marin Sorescu), jucată de Constantin Puşcaşu de la Teatrul Naţional Iaşi. Complet dez­a­mă­git, mi-​​a adus aminte de nişte rân­duri pe care le-​​am scris în mar­tie, por­nind de la ace­laşi sentiment.

Tocmai vro­iam să-​​i spun că prima oară când am urmă­rit eu piesa, acum circa 10 ani, la un moment dat acto­rul (nu mai reţin cine), s-​​a oprit din rol, a rugat să fie aprinse lumi­nile în sală şi a încer­cat câteva cuvinte adre­sate direct publi­cu­lui. Nu am cuvinte să des­criu cum m-​​am simţit.

Până să ter­min de scris mesa­jul, ami­cul meu îmi spune ace­eaşi poveste. Întâm­plată azi.

Sunt fas­ci­nat, pozi­tiv vor­bind pen­tru cine nu înţe­lege, dar cu un gust amar, de pro­gre­sia geo­me­trică a numă­ru­lui de eve­ni­mente ce au loc în Suceava. În ultima peri­oadă, ora­şul a fost luat cu asalt de eve­ni­mente sub nume pre­cum Maia Morgenstern, Mircea Vintilă, Tudor Gheorghe, Johnny Răducanu, Rodica Popescu-​​Bitănescu, Ion Caramitru, Dana Dogaru, Gheorghe Zamfir, Vasile Şeicaru, Claudiu Bleonţ, Victor Socaciu, Tudor Chirilă, Berti Barbera, Horaţiu Mălăiele sau Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Naţional de Operă şi Balet “Oleg Danovski”, Teatrul Bulandra, Filarmonica de Stat Botoşani…

Aşa o onoare, la Suceava pare-​​se, este greu de accep­tat. Publicul cas­nic, obi­ş­nuit cu cana­pe­lele din faţa dis­tri­bu­i­toa­re­lor de elec­troni, încon­ju­raţi de sate­li­ţii home-​​cinema şi pre­dis­puşi ori­când să apese buto­nul dublu văr­gat, cunos­cut sub numele de “pause” –pen­tru a-​​şi reîm­pros­păta rezerva de car­bo­hi­draţi, zaha­ruri sau alcool, sau pen­tru a valo­ri­fica prin tele­fon cea mai nouă afa­cere în mate­rie de baza­rism – , se simt de-​​a drep­tul într-​​o lume fan­tas­tică, par­ti­ci­pând de pe sca­u­nele Casei de Cultură sau “Dom Polski”, la ceea ce pen­tru ei nu este - – nici mai mult, nici mai puţin-​​– decât o paradă de ima­gine cu scena în par­tea opusă cortinei.

Da, aceşti suce­veni se simt ca la ei acasă într-​​o lume în care ei sunt invi­ta­ţii unor nume atât de gene­ra­toare de eco­uri, indi­fe­rent de vâr­sta pe care o au, îndes­tu­lă­toare dacă pot citi aceste rânduri.

Nelipsitele acce­so­rii se infil­trează ală­turi de pose­so­rii lor în aceste insti­tu­ţii, pen­tru o paradă a sune­te­lor nemaiîn­tâl­nită decât la emi­siu­nile lui Dan Negru. Pungi de cip­suri şi conţi­nu­tul lor, tele­foa­nele mobile care ar fi ori­cum inu­tile dacă doar ar suna pe par­cur­sul spec­ta­co­lu­lui, tre­bu­iesc şi vor­bite, dis­cu­ţi­ile mondene cu pri­e­tena sau pri­e­te­nul pe rân­dul D, locu­rile 24 – 25, pal­mele date arti­ş­ti­lor de pe scenă sub formă de apla­uze ino­port­une şi nu în ulti­mul rând, copiii, vic­ti­mele inconş­ti­enţei părinţi­lor şi a pro­fe­so­ri­lor.

Dar nu sunt ei sin­gu­rele vic­time. Pentru că nu des­pre sufe­rinţa pro­vo­cată de lipsa cul­tu­rii şi edu­ca­ţiei la copii vor­besc, ci des­pre efec­tele aces­tora asu­pra arti­ş­ti­lor, cât şi asu­pra publi­cu­lui care nu doar par­ti­cipă sin­cer la eve­ni­men­tul pre­zent, ci îşi doreşte –cu înţe­leasă teamă– să nu fie ulti­mul de gen pe o scenă suce­veană. Acest public, sunt con­vins, este cel care poartă cea mai mare ruşine în faţa lumi­ni­lor aprinse în sală în momen­tul în care un actor este nevoit să oprească piesa pen­tru a mus­tra, fără efect dar, lip­si­tul (sau lip­sita) de pre­ju­de­căţi, odată numite bun-​​simţ.

Teatrul Alexandrinsky din Sankt Petersburg, fon­dat în 1756 –-şi fiind ast­fel cel mai vechi tea­tru din Rusia-​​ – , a fost de curând dotat cu un sis­tem de bru­iaj al tele­foa­ne­lor mobile. Întru­cât –-deşi unii suce­veni o vor vedea doar ca pe o scuză pen­tru com­por­ta­men­tul lor: “dar şi Alex a văr­sat dul­ceaţa!”-– şi unii ruşi, nu doar că ignoră mesa­jele de la intra­rea în incintă ce reco­mandă închi­de­rea ter­mi­na­le­lor, dar –-exact ca şi con­ce­tă­ţe­nii noştri-​​ – , se anga­jează în con­vor­biri aş putea spune chiar vocifera(n)te.

Problema nu se opreşte aici. Filtre de copii care n-​​au nici cea mai vagă idee –-şi repet, nu e vina lor-​​– des­pre dife­renţa din­tre sala de spec­ta­col, camera pro­prie –-dotată cu toate mof­tu­rile astăzi posibile-​​ – , sau sala de clasă; fil­tre de bun-​​simţ –-mai pre­cis pen­tru lipsă de, deşi pen­tru aceş­tia sala de spec­ta­cole e sin­gu­rul leac-​​– nu se prea pot instala chiar dacă fon­du­rile şi bună­vo­inţa nece­sară ar fi.

Pentru mine, sala de spec­ta­cole, odată com­pa­ra­bilă cu o bise­rică, nu doar pen­tru lini­ş­tea ce o carac­te­riza atât în tim­pul spec­ta­co­le­lor cât şi –-în imaginaţie-​​– pe par­cur­sul nopţi­lor în care îşi doarme gre­u­ta­tea, ci şi pen­tru sanc­ti­ta­tea sa somp­tu­oasă –-locul în care am înţe­les pen­tru prima oară de ce cir­cul este dedi­cat copiilor-​​ – , nu este luată cu asalt de ade­vă­rate oaze de cul­tură, talent şi vir­tu­o­zi­tate per­so­ni­fi­cate sub nume deve­nite ast­fel cele­bre, ci de un tero­rism modern, răz­bo­i­nic, pe care cei afec­taţi nu-​​l pot stă­pâni, din sim­plul motiv că ceea ce ei apără nu înseamnă pedeapsă ci stă sub stin­dar­dul tole­ranţei, răb­dă­rii şi cuge­tu­lui.

Astfel că, dragi suce­veni, nu pot decât să sper că părinţii şi buni­cii mei m-​​au învă­ţat bine, să aştept ca ce e val, la fel să treacă şi să sper că tim­pul nos­tru va şti care este valul şi care este piatra.

— —  —  —  — -
Now pla­ying: Boys Noize feat. I-​​Robots — Frau