picsel.ro/b sau „Ridic sprânceana”

Un amic toc­mai s-​​a întors de la piesa de tea­tru Iona (Marin Sorescu), jucată de Constantin Puşcaşu de la Teatrul Naţional Iaşi. Complet dez­a­mă­git, mi-​​a adus aminte de nişte rân­duri pe care le-​​am scris în mar­tie, por­nind de la ace­laşi sentiment.

Tocmai vro­iam să-​​i spun că prima oară când am urmă­rit eu piesa, acum circa 10 ani, la un moment dat acto­rul (nu mai reţin cine), s-​​a oprit din rol, a rugat să fie aprinse lumi­nile în sală şi a încer­cat câteva cuvinte adre­sate direct publi­cu­lui. Nu am cuvinte să des­criu cum m-​​am simţit.

Până să ter­min de scris mesa­jul, ami­cul meu îmi spune ace­eaşi poveste. Întâm­plată azi.

Sunt fas­ci­nat, pozi­tiv vor­bind pen­tru cine nu înţe­lege, dar cu un gust amar, de pro­gre­sia geo­me­trică a numă­ru­lui de eve­ni­mente ce au loc în Suceava. În ultima peri­oadă, ora­şul a fost luat cu asalt de eve­ni­mente sub nume pre­cum Maia Morgenstern, Mircea Vintilă, Tudor Gheorghe, Johnny Răducanu, Rodica Popescu-​​Bitănescu, Ion Caramitru, Dana Dogaru, Gheorghe Zamfir, Vasile Şei­caru, Claudiu Bleonţ, Victor Socaciu, Tudor Chirilă, Berti Barbera, Horaţiu Mălăiele sau Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Naţional de Operă şi Balet “Oleg Danovski”, Teatrul Bulandra, Filarmonica de Stat Botoşani…

Aşa o onoare, la Suceava pare-​​se, este greu de accep­tat. Publicul cas­nic, obi­ş­nuit cu cana­pe­lele din faţa dis­tri­bu­i­toa­re­lor de elec­troni, încon­ju­raţi de sate­li­ţii home-​​cinema şi pre­dis­puşi ori­când să apese buto­nul dublu văr­gat, cunos­cut sub numele de “pause” –pen­tru a-​​şi reîm­pros­păta rezerva de car­bo­hi­draţi, zaha­ruri sau alcool, sau pen­tru a valo­ri­fica prin tele­fon cea mai nouă afa­cere în mate­rie de baza­rism – , se simt de-​​a drep­tul într-​​o lume fan­tas­tică, par­ti­ci­pând de pe sca­u­nele Casei de Cultură sau “Dom Polski”, la ceea ce pen­tru ei nu este - – nici mai mult, nici mai puţin-​​– decât o paradă de ima­gine cu scena în par­tea opusă cortinei.

Da, aceşti suce­veni se simt ca la ei acasă într-​​o lume în care ei sunt invi­ta­ţii unor nume atât de gene­ra­toare de eco­uri, indi­fe­rent de vâr­sta pe care o au, îndes­tu­lă­toare dacă pot citi aceste rânduri.

Nelipsitele acce­so­rii se infil­trează ală­turi de pose­so­rii lor în aceste insti­tu­ţii, pen­tru o paradă a sune­te­lor nemaiîn­tâl­nită decât la emi­siu­nile lui Dan Negru. Pungi de cip­suri şi conţi­nu­tul lor, tele­foa­nele mobile care ar fi ori­cum inu­tile dacă doar ar suna pe par­cur­sul spec­ta­co­lu­lui, tre­bu­iesc şi vor­bite, dis­cu­ţi­ile mondene cu pri­e­tena sau pri­e­te­nul pe rân­dul D, locu­rile 24 – 25, pal­mele date arti­ş­ti­lor de pe scenă sub formă de apla­uze ino­port­une şi nu în ulti­mul rând, copiii, vic­ti­mele inconş­ti­enţei părinţi­lor şi a pro­fe­so­ri­lor.

Dar nu sunt ei sin­gu­rele vic­time. Pentru că nu des­pre sufe­rinţa pro­vo­cată de lipsa cul­tu­rii şi edu­ca­ţiei la copii vor­besc, ci des­pre efec­tele aces­tora asu­pra arti­ş­ti­lor, cât şi asu­pra publi­cu­lui care nu doar par­ti­cipă sin­cer la eve­ni­men­tul pre­zent, ci îşi doreşte –cu înţe­leasă teamă– să nu fie ulti­mul de gen pe o scenă suce­veană. Acest public, sunt con­vins, este cel care poartă cea mai mare ruşine în faţa lumi­ni­lor aprinse în sală în momen­tul în care un actor este nevoit să oprească piesa pen­tru a mus­tra, fără efect dar, lip­si­tul (sau lip­sita) de pre­ju­de­căţi, odată numite bun-​​simţ.

Teatrul Alexandrinsky din Sankt Petersburg, fon­dat în 1756 –-şi fiind ast­fel cel mai vechi tea­tru din Rusia-​​ – , a fost de curând dotat cu un sis­tem de bru­iaj al tele­foa­ne­lor mobile. Întru­cât –-deşi unii suce­veni o vor vedea doar ca pe o scuză pen­tru com­por­ta­men­tul lor: “dar şi Alex a văr­sat dul­ceaţa!”-– şi unii ruşi, nu doar că ignoră mesa­jele de la intra­rea în incintă ce reco­mandă închi­de­rea ter­mi­na­le­lor, dar –-exact ca şi con­ce­tă­ţe­nii noştri-​​ – , se anga­jează în con­vor­biri aş putea spune chiar vocifera(n)te.

Problema nu se opreşte aici. Filtre de copii care n-​​au nici cea mai vagă idee –-şi repet, nu e vina lor-​​– des­pre dife­renţa din­tre sala de spec­ta­col, camera pro­prie –-dotată cu toate mof­tu­rile astăzi posibile-​​ – , sau sala de clasă; fil­tre de bun-​​simţ –-mai pre­cis pen­tru lipsă de, deşi pen­tru aceş­tia sala de spec­ta­cole e sin­gu­rul leac-​​– nu se prea pot instala chiar dacă fon­du­rile şi bună­vo­inţa nece­sară ar fi.

Pentru mine, sala de spec­ta­cole, odată com­pa­ra­bilă cu o bise­rică, nu doar pen­tru lini­ş­tea ce o carac­te­riza atât în tim­pul spec­ta­co­le­lor cât şi –-în imaginaţie-​​– pe par­cur­sul nopţi­lor în care îşi doarme gre­u­ta­tea, ci şi pen­tru sanc­ti­ta­tea sa somp­tu­oasă –-locul în care am înţe­les pen­tru prima oară de ce cir­cul este dedi­cat copiilor-​​ – , nu este luată cu asalt de ade­vă­rate oaze de cul­tură, talent şi vir­tu­o­zi­tate per­so­ni­fi­cate sub nume deve­nite ast­fel cele­bre, ci de un tero­rism modern, răz­bo­i­nic, pe care cei afec­taţi nu-​​l pot stă­pâni, din sim­plul motiv că ceea ce ei apără nu înseamnă pedeapsă ci stă sub stin­dar­dul tole­ranţei, răb­dă­rii şi cuge­tu­lui.

Astfel că, dragi suce­veni, nu pot decât să sper că părinţii şi buni­cii mei m-​​au învă­ţat bine, să aştept ca ce e val, la fel să treacă şi să sper că tim­pul nos­tru va şti care este valul şi care este piatra.

— —  —  —  — -
Now pla­ying: Boys Noize feat. I-​​Robots — Frau