picsel.ro/b sau „Ridic sprânceana”

E doar o lea­pşă, dar o accept, toc­mai pen­tru că sunt de foarte puţin timp aici (încă neo­fi­cial), deci ar fi bine să am cu ce să-​​mi com­par impre­si­ile de peste vreun an sau mai mult. Am să fiu subiec­tiv şi parţial ignorant.

Primul lucru des­pre care aş vrea să scriu este unul care s-​​ar înca­dra la cate­go­ria Un ochi râde, unul plânge. E vorba de clă­di­rile de locu­inţe con­stru­ite în ulti­mii 50 – 70 de ani, pe care, aşa cum am aflat cu stu­poare, bucu­reş­te­nii pre­feră să le lase să se dărâme, întru­cât e mai ieftin să con­stru­ieşti ceva nou decât să reno­vezi. Sunt zeci de blo­curi şi varii clă­diri imense care aşteaptă pără­site în cen­trul ora­şu­lui (şi nu numai) şi este prima impre­sie pe care o ai des­pre oraş. Un oraş uitat, trist, dezo­lant, un Cernobâl pe care nimeni nu-​​l mai vrea, din care a dis­pă­rut orice zâm­bet şi orice spe­ranţă sau dorinţă de mai bine.

Aşteptând în sta­ţi­ile de auto­buz, pe gea­mul din dreapta al taxi­u­lui sau plimbându-​​mă hai-​​hui pe străzi, nu pot să mă abţin să nu le admir, să con­tem­plu fie­care deta­liu şi imen­si­ta­tea lor ca ansam­blu. Fiecare în parte este mai impre­sio­nantă decât cea­laltă, fie­care mons­tru tăcut, aproape mort, îţi zâm­beşte trist, dar doar dacă simte că te uiţi atent la el.

Povestindu-​​le buni­ci­lor mei des­pre intenţia de a mă muta aici şi fap­tul că locu­iesc chiar în cen­tru, pe strada Brezoianu, amân­doi m-​​au între­bat de Gambrinus. Am avut intenţia să mint, pen­tru moment, gândindu-​​mă că pro­ba­bil a avut ace­eaşi soartă ca şi Capşa, şi e pro­ba­bil unul din­tre punc­tele de atra­cţie ale Bucureştiului modern, care se înfruptă snob din nostalgie.

Dar le-​​am spus că nu ştiu nimic, locul sau numele netre­zind nici o ima­gine în memo­ria mea pe moment. Revenind “acasă”, am des­co­pe­rit că e una din clă­di­rile pe lângă care trec cu indi­fe­renţă aproape de fie­care dată când ies din casă, o clă­dire care la prima impre­sie pro­voacă silă; abia mai stă, aco­pe­rită de două ban­nere imense, ilu­mi­nate, ale unei com­pa­nii imo­bi­li­are cu tentă telenovelistică.

Şi văd asta blo­cat fiind la un sema­for, în faţa unui McDonald’s, ast­fel că sce­na­riul să fie denu­mit cu uşu­rinţă “în cel mai rău caz”.

N-​​am cura­jul să le poves­tesc alor mei des­pre asta. Prefer să-​​i las cu speranţa.

Concluzia e ace­eaşi peste tot: con­tras­tele sunt imense şi este prima impre­sie a ori­cui, chiar dacă nu ştie să o defi­nească sau să o per­ceapă aşa repede. Întreaga ţară este una con­stru­ită pe con­traste şi de aceea nu ne pasă nici măcar de bani, pen­tru că dacă ne-​​am da seama ce bani am putea face din turis­mul con­struit pe această ima­gine reno­vată, am avea altă dis­cu­ţie acum. Ne pasă de bani, dar toc­mai de aceea, nici măcar de ei nu ne pasă.

Nu ne pasă de noi, de ce avem şi de ce am putea avea. Chiar dacă ne pasă să avem.

O altă poveste por­neşte chiar din mine, din pasiu­nea mea de desig­ner, ca să spun generic.

Văd două afişe pe o coloană. Nu mă sur­prinde fap­tul că nici măcar aici nu există spa­ţii spe­cial ame­na­jate pen­tru asta, deşi ora­şul tră­ieşte pe publi­ci­tate. Un afiş pen­tru un spec­ta­col de tea­tru cu 7 – 8 nume din top 10 al ţării şi ală­turi un afiş… nici nu mai ştiu pen­tru ce. Evident, atenţia îmi este atrasă de al doi­lea. Culori vii, hâr­tie lucioasă, ima­gini hai­oase, vesele. O min­ciună gene­rală, una sfrun­tată, cum îi stă bine ori­că­rui desig­ner de gen ajuns. Pentru că aici ai sta­tut social. Afişul cu tea­tru pe hâr­tie reci­clată, aproape igie­nică, fun­dal negru, trist, un font gene­ric, băbesc chiar, culori şterse, poze cio­plite deşi lucrate atent…

Mai încolo, un afiş pen­tru un con­cert hip-​​hop, făcut în casă, tras la xerox alb-​​negru, dese­nat într-​​o noapte de vreun puşti (care se sem­nează pe afiş) cu gân­dul că cinva îl va observa şi va avea o şansă-​​n plus la jobul lui de vis, în adver­ti­sing. Că aşa ai statut.

Inevitabil mă gân­desc de unde am por­nit şi eu şi pro­ba­bil că toţi am făcut la fel, undeva, pe la înce­pu­turi. Şi cred că am uitat toţi de unde am por­nit. Am uitat că vro­iam doar să facem lucruri fru­moase şi am ajuns să facem min­ciuni fru­moase. Pentru că e mai simplu.

Minţim pen­tru bani, pen­tru pre­mii, pen­tru cor­po­ra­ţii; minţim şi asta e accep­ta­bil, dacă n-​​am uita ceea ce con­tează de fapt, cine are într-​​adevăr nevoie de bani, pre­mii, publi­ci­tate şi pro­mo­vare. Asta pen­tru că ne gân­dim la noi şi atât. Sau nici măcar la noi, de fapt. Ne gân­dim la capra vecinului.

Sunt sur­prins de felul în care lumea pri­veşte pro­iec­tele volun­tare şi care nu urmă­resc bene­fi­cii finan­ci­are. Pur şi sim­plu sunt stu­pe­fi­aţi. E dezo­lant, une­ori, să simţi dezu­ma­ni­za­rea asta. Îţi pui întrebări.

Şi ăsta e un lucru pe care-​​l văd în Bucureşti la fie­care pas. Bucureştiul nu e o soci­e­tate, e o aglo­me­ra­ţie de per­so­naje care chiar dacă inte­ra­cţio­nează, uită de ce o fac. Pentru că nimă­nui nu-​​i pasă de celă­lat. Nu într-​​un mod constructiv.

O altă poveste care mă deran­jează este, deşi există această inva­zie de pro­vin­ci­ali — şi că pro­ba­bil circa 30% din popu­la­ţia aces­tui oraş este foarte nou-​​venită, ca să spun aşa, inclu­zând turi­ş­tii – , lipsa infor­ma­ţi­i­lor şi a sig­na­lis­ti­cii este aproape dureroasă.

În fie­care sta­ţie de auto­buz, cu greu găsesc plă­cuţa pe care sunt afi­şate tra­se­ele, dar pro­blema este că nu voi şti nici­o­dată unde cir­culă auto­bu­zele res­pec­tive, pen­tru că sunt doar nişte numere mărunte, de cele mai multe ori van­da­li­zate. Trebuie să întreb un tre­că­tor, sau un amic, de acasă, ce auto­buz să iau. Mă gân­desc că toată lumea se înghe­suie în auto­bu­zul 300 pen­tru că nimeni nu ştie rute alter­na­tive. Ca de exem­plu http://www.ratb.ro/ vs http://ratb.ro/ Şi nu pot con­cepe că din 19 tro­lei­buze şi un număr infi­nit de auto­buze, doar unul e per­ma­nent aglomerat.

Cu bile­tele, nici nu mai vor­besc. Dacă nu ştii că bile­tele se pot cum­păra de la chi­oş­cu­rile de ziare şi doar după un pro­gram (orar şi coti­dian) com­plet inde­pen­dent de pro­gra­mul mij­loa­ce­lor de trans­port şi numai din anu­mite sta­ţii, eşti la mila taxi­me­tri­ş­ti­lor, des­pre care nu vreau să dis­cut acum. Aici toată lumea are abo­na­ment, sau cir­culă fără nimic. Aproape de fie­care dată am fost sin­gu­rul care a com­pos­tat bilet. Şi pen­tru că se aplică regula de mai sus, în care nu ne pasă de nimeni, nu con­tează că de fapt cei nou-​​veniţi în oraş sunt prin­ci­pa­lii cli­enţi ai mij­loa­ce­lor de trans­port. Sau că în alte oraşe poţi lua un bilet chiar din mij­lo­cul de trans­port, deci indi­fe­rent de ora sau ziua în care acesta circulă.

Dar ideea este că atât de uşor pre­cum mă pot des­curca într-​​un mall, pen­tru că la fie­care capăt de scară sau uşă de lift există un plan al loca­ţiei cu toate ele­men­tele de care am nevoie, aşa de uşor ar tre­bui să pot face asta în oraş, fie că sunt turist, cău­tă­tor de comori sau decât get-​​beget.

Poate că vara e mai uşor, stră­zile sunt bine sem­na­li­zate (mai puţin bule­var­dele prin­ci­pale, pe care ar tre­bui să le ştii din naş­tere, se pare), chiar dacă plă­cu­ţele sunt iden­tice cu cele din Paris, dar iarna nici măcar punc­tele prin­ci­pale de reper nu le găseşti uşor. Nici măcar la metrou nu e mai simplu.

Şi poate nu con­tează pro­vin­ci­a­lii nou-​​veniţi. Poate că ei tre­bu­iesc tra­taţi pre­cum româ­nii în Italia sau imi­granţii în gene­ral, pen­tru că nu aduc decât rău, nu? Dar dacă ne ima­gi­năm că sun­tem turi­şti într-​​un alt oraş, euro­pean sau nu, ne vom da seama repede că nu taxiul este prima noas­tră opţiune şi nici sta­tul în hotel.

Dar. Să nu dis­pe­răm. De asta mi-​​a fost frică să vin aici din­tot­dea­una. Pentru că ar fi tre­buit să fac pasul ăsta de mult. Când lucrezi zil­nic şi-​​ţi place ce faci, ajungi să îţi dai seama dacă la un moment dat nu mai ai ce învăţa acolo unde eşti, dacă nu mai ai cum evo­lua la nive­lul la care ai făcut-​​o până atunci. Şi-​​atunci tre­buie să faci ceva, dacă ai curaj. Eu n-​​am avut Până acum.

Fiecare gene­ra­li­zare e peri­cu­loasă, ştiu că există şi alt­ceva, alt­fel de oameni. De când am venit aici mă simt bine, chiar dacă nu am ajuns să fac tot ce mi-​​am pro­pus să fac; am cu cine să mă bucur, am unde să mă bucur, am cunos­cut şi am recu­nos­cut oameni ală­turi de care pot împăr­tăşi un zâm­bet sin­cer. Există oameni buni şi oameni pe care e mai bine să-​​i acce­pţi aşa cum sunt, există un frea­măt cul­tu­ral enorm, pe care tre­buie doar să-​​l des­co­peri şi să te laşi cuprins de el. Iar fie­care sti­c­ker sau tag, fie­care snob de la volan sau din maga­zi­nele cu vitrină uri­aşă şi litere argin­tii, fie­care taxi­me­trist cu spume la gură, cerşe­tor cu poves­tea lui, mana­ger cu becu­leţ la ure­che, câine vaga­bond sau tânăr non­con­for­mist, fie­care ste­re­o­tip ada­ugă ceva la cul­tura aces­tui oraş, pen­tru mine încă fas­ci­nant, chiar dacă în diver­si­ta­tea lui, lip­sit de ea.

Şi Bucureştiul e un oraş pe care îl poţi iubi. Iar aşa cum îl văd eu azi, sub umbra poveş­ti­lor de altă dată şi a plim­bă­ri­lor mele din copi­lă­rie, ală­turi de buni­cul meu, e un oraş fru­mos. Sper că şi oame­nii să vadă asta.

— —  —  —  — -
Now pla­ying: The Chemical Brothers — Life Is Sweet