picsel.ro/b sau „Ridic sprânceana”

Ca să nu-​​i spun evoluție. Stârnit de arti­co­lul de pe feeder.ro (și de cel de pe Engadget) și pen­tru că aveam în plan gân­dul ăsta de ceva timp, vă pre­zint și eu eta­pele pe care le-​​am par­curs pe dru­mul tele­fo­niei mobile.

Am înce­put undeva prin 1998, pe vre­mea când performanțele tele­fo­nu­lui mobil se măsu­rau în numă­rul de linii afișate simul­tan pe ecran, cu un Nokia 5110. Ajunsese într-​​un fel tele­fo­nul de ser­vi­ciu, eram sin­gu­rul din­tre cei „de jos” care avea tele­fon mobil așa că-​​l pasam între colegi. Uneori rămâ­neam peste wee­kend cu un Motorola StarTAC roz, când cole­gii aveau nevoie de sem­nal bun la pește sau la o cabană unde eu nu reușeam să ajung.
La un moment dat făcu­sem rost de o car­casă nouă, roșie, cu cla­petă pro­tec­toare peste taste. Fantastic!
Evident, era peri­oada comu­ni­că­rii prin bip-​​uri. Aveam o car­telă Connex.
Până la urmă tele­fo­nul a rămas acolo, în tipo­gra­fie, ca tele­fon fix

1999, PHILIPS Savvy. Cred că de fapt am avut două, pen­tru că vag îmi aduc aminte și de unul de altă culoare decât cel din ilustrație. Nu rețin ce combinații am făcut, dar știu că nu am dat bani pe el. Ba chiar nici nu-​​mi aduc aminte de unde l-​​am pro­cu­rat. O expe­riență incre­di­bilă. Nu în sen­sul bun.

Prin 2000 mi-​​am luat din Italia un Nokia 3210. Atunci a fost și momen­tul în care am tre­cut pe abo­na­ment și am schim­bat și rețeaua, tre­când pe „dia­log”. M-​​a ținut multă vreme și cred că este tele­fo­nul de care am fost cel mai atașat. Cu sigu­ranță tele­fo­nul care m-​​a făcut fan Nokia, mai ales după experiența cum­plită cu PHILIPS.

Abia undeva în 2003 a venit momen­tul unei schim­bări. Radio FM, căști, ecran color, ter­mo­me­tru, rezis­tență la praf și umeze­ală, sunete poli­fo­nice, Nokia 5100. În plus, simțeam lipsa por­tu­lui infra-roșu de la 5110. Ca să nu mai spun că eram the cool kid. L-​​am luat de la un maga­zin Orange proas­păt des­chis în Constanța cu banii primiți de la un cli­ent pen­tru care m-​​am depla­sat acolo. Stăteam în Iași. Prima oară când am folo­sit inter­net pe un tele­fon. GPRS prin WAP. Evident, fiind un tele­fon solid, m-​​a ținut și el vreo 3 – 4 ani.

Nokia 5300 a sosit în 2007, cred. Primul meu tele­fon cu cameră foto. Bluetooth. EDGE. USB. MicroSD. Player MP3. S-a stri­cat cel mai repede. Nu slide–ul a fost pro­blema, ci ecra­nul. Am văzut mai multe tele­foane din seria 5000 care s-​​au stri­cat în timp, fără să fi fost folo­site agre­siv sau inco­rect. Unul din­tre ele chiar a avut ecra­nul defect în două situații.

Un an mai târ­ziu am tre­cut pe E51. Am ajuns la con­clu­zia că aveam nevoie de un tele­fon axat pe voce și date. Un tele­fon serios, fără prea multe com­pro­mi­suri. Faptul că avea un ecran des­tul de mic și un sen­zor de lumină incor­po­rat redu­cea sig­ni­fi­cant con­su­mul bate­riei ast­fel că mă ținea și 4 zile. M-​​a încân­tat fap­tul că aveam câteva taste sau combinații de taste pen­tru funcții comune pre­cum tre­ce­rea pe pro­fil silențios sau acces la calen­dar sau email. De ase­me­nea, mufă de 3,5 inci pen­tru căști. A fost pri­mul tele­fon cu WiFi și ast­fel momen­tul în care am rea­li­zat că cel mai bun lucru la aceste dis­po­zi­tive este inter­ne­tul, fapt ce m-​​a influențat mult în deci­zia urmă­toare

Deși timp de vreo 7 ani sau mai mulți am fost loial bran­du­lui Nokia, deja simțeam cum rămâne în urmă. Faptul că n-​​au ade­rat la Open Handset Alliance (pe-​​atunci nu știam că rezul­ta­tul va fi Android) m-​​a dez­a­mă­git mult. Indiferent cât de naivă poate fi poziția de „open” într-​​o piață con­dusă de finanțe, fap­tul că au ales să meargă (sau, mai bine zis, să se plimbe) sin­guri pe un drum dife­rit n-​​a fost cea mai feri­cită poziție față de pro­ver­bul „unde-​​s mulți, pute­rea crește”. Și astăzi Nokia decide dru­muri ciu­date, dar cel puțin de această dată nu e sin­gur(ă) pe drum. iPhone deja se cer­tase cu Adobe și con­ti­nua să își păs­treze ati­tu­di­nea aro­gantă, așa că nu mai era de mult o opțiune.

În momen­tul în care HTC a scos mode­lul Desire am știut că este ce vreau. Astfel că în august 2010 am avut pri­mul tele­fon cu ecran tac­til imens — cum spu­neam mai sus — ideal pen­tru inter­net, capacități de per­so­na­li­zare extinse, GPS, acce­le­ro­me­tru, sen­zor gravitațional, acces neli­mi­tat la aplicații, poves­tea o știți. O jucă­rie foarte dragă mie, pe care o reco­mand ori­că­rui om inte­re­sat să explo­reze, să tes­teze, să împingă limite, să schimbe memo­ria sau bate­ria, să dea prețul corect etc. Așa că n-​​o reco­mand celor interesați să aibă un dis­po­zi­tiv bun, dar de care nu știu să se folo­sească mai mult decât le este per­mis

Dacă ar fi să renunț la inter­net și la toate avan­ta­jele sale, m-​​aș întoarce lejer la Nokia 3210. Probabil impli­cit mi-​​aș reduce numă­rul de con­tacte la vreo 100. Aș purta tele­fo­nul la brâu, într-​​o teacă de piele

Astăzi duc dorul ter­mo­me­tru­lui și rezistenței la praf și umeze­ală ale lui 5100. În rest, cred că dis­po­zi­ti­vele au deve­nit sufi­cient de natu­rale ca să nu mai simți nevoia altor ele­mente. Poate por­tul infra-roșu pe care acum nu știu sigur cum l-​​aș mai putea folosi.

—
The Dining Rooms — La Citta Nuda