Ştiţi povestea de acum un an. Pe omul ăsta nu-l ştiu decât pentru chestia asta şi sunt complet de acord cu el. Iar acum, după ce am citit reluarea acestui subiect mă declar fan! 
Iar bucata asta:
Ce e important in viaţă? Păi să-ţi faci o familie, să-ţi cumperi o casă şi să ai o slujbă sigură. Ne căsătorim mâine, ne cumpărăm o casă cu credit pe 30 de ani care ne ia 65% din venituri şi ne angajăm la o bancă! Ce putea să sune mai bine decât asta acum un an?! Cred că ar fi fost extrem de bucuroasă mama pentru mine. Aş fi fost un om normal. S-ar fi putut duce să discute cu lumea şi ar fi putut fi mândră de realizarile fiului ei, pentru că are acelaşi sistem de referinţe cu lumea.
…este absolut superbă!
De câteva luni ne-am mutat cu chirie într-un apartament boem, două camere, bucătărie de vară şi terasă (cine ştie, cunoaşte :P) pentru un preţ de 350€. Înainte stăteam (4) într-un apartament cu rata de 600€, în nişte condiţii pe care cu indulgenţă le-aş putea numi “similare”.
* * *
În vreo 2 ani (sau mai repede) vrem să ne mutăm în Timişoara, sau poate (pentru o vreme) în altă ţară, sau, de ce nu, înapoi acasă. Acum putem.
Ne-am găsit liniştea pe care ne-am dorit-o şi cel puţin eu sunt convins că această variantă are cele mai multe avantaje.
Nu vorbesc aiurea. Am acasă un apartament cumpărat, fără rate (în care acum stă mama mea) şi după vreo doi ani acolo şi doi aici pot oferi orice garanţie că nu există nicio diferenţă, ba dimpotrivă:
Faptul că stăm aici ne oferă o serie de avantaje financiare – pe care le enumeră şi Mănac –, aceeaşi linişte — ba chiar poate mai mare, pentru că socializăm cu proprietarii (nişte oameni foarte ok), avem ocazia să ne schimbăm locaţia (corect), să ne schimbăm administratorul şi vecinii de fiecare dată când simţim nevoia (deşi n-am simţit-o până acum de nici un fel) —, paradoxal, un entuziasm mai mare când vine vorba de amenajări şi decoraţiuni – pentru că ştim că avem voie să greşim – şi multe alte chestii la care nu mă pot gândi acum pentru că miroase a iarbă
Dragilor, gândiţi-vă de mai multe ori înainte de acea căsătorie cu sistemul: consumerismul ne-a adus aici. Apartamentele de 150.000€ din Militari de care zice Mănac sunt exemplul cel mai bun. Criza în care ne aflăm este exemplul cel mai bun. Vremea este exemplul cel mai bun.
Nu este –ce vrei tu– să ai un lucru pe care nu ţi-l permiţi. Iar acel lucru nu ţi-l permiţi tocmai din cauza asta. Cineva, undeva, trebuie să rupă cercul.
Gata, ne vedem la bere!
- Bucureştiul va fi ridicat la rangul de metropolă (Mediafax)
- Scadenţa problemelor din IT&C vine în 2009 (Marius Ghenea, Ziarul Financiar)
- Câinii, pisicile şi alte animale sunt foarte fotogenice (Flickr)
- 45 de fonturi “pe val” şi gratuite (Six Revisions)
- Windows Server 2008 gata de luptă pentru design şi muzică (Scott Hansen, ISO150)
- NASA a găsit o gaură imensă apărută în câmpul magnetic al pământului (Gizmodo)
- Există mai multe posibilităţi să-ţi aranjezi bucătăria dacă e prea mică (New York Times)
- FX Cuisine a postat primul său video, să-l vedem şi noi (Vimeo)
- Fotografiile şi clipurile lui “Miami Fever” sunt fascinante (Flickr)
- Liiceanu are o problemă cu “pula” (Academia Caţavencu)
- PE a aprobat o lege care interzice europenilor să muncească mai mult de 48 de ore pe săptămână (Mediafax)
- Un font script tare frumos lucrat, cu caractere alternative (FF Mister K, FontShop)
- Mini Cabrio are o campanie foaaarte interesantă (Gizmodo)
- În România anului 2009 (aproape), la RoTLD nu poţi plăti online cu cardul un domeniu. Iar dacă decizi să faci asta prin fax (unde trebuie să trimiţi toată viaţa ta şi-o copie faţă-verso a cardului), află că nu acceptă decât Visa clasic şi Mastercard clasic.
Toate aceste chestii şi multe altele le găsiţi şi pe profilul meu de Twitter şi la mine în Shared Items (Google Reader), sau “Zilnic proaspăt”
Deşi pe site-ul lor zice 16 octombrie, eu mâine-mi iau bilet. În sfârşit, evenimentul pe care l-am aşteptat toată viaţa 
Dacă n-aţi aflat, s-au făcut nişte modificări la preţurile biletelor şi abonamentelor RATB şi nu numai la preţuri.
Potrivit proiectului de hotărâre aprobat de consilierii municipali, preţul unui bilet cu o călătorie va creşte cu 18,18 la sută, de la 1,1 lei la 1,3 lei, iar la abonamentele nominale creştererile diferă.
Astfel, un abonament pentru o linie integral urban va creşte de la 25 lei/lună la 30 lei/lună (creşterea fiind de 20 la sută), pentru două linii integral urban preţul ar urma să crească de la 30 lei/lună la 35 lei/lună (creştere 16,66 la sută), iar un abonament general integral urban ar urma să fie scumpit cu 25 de procente, de la 40 lei/lună la 50 lei/lună.
În ceea ce priveşte preţul pentru abonamentele fracţionate, acesta va creşte cu 14,29 la sută în cazul celor de o zi nenominal urban, adică de la şapte la opt lei, cu 13,33 la sută pentru abonamentele de şapte zile nominale urban, respectiv de la 15 la 17 lei şi cu 13,64 la sută pentru abonamentele pentru 15 zile nominale urban, adică de la 22 la 25 lei.
Ce mi se pare interesant şi de lăudat, e următoarea chestiune:
De asemenea, RATB va emite, în paralel cu titlurile comercializate în prezent, un abonament lunar nenominal (o linie, două linii, general), pentru a nu se mai solicita informaţii cu privire la nume, prenume, CNP şi pentru a se respecta principiul confidenţialităţii datelor personale în momentul achiziţionării produselor tarifare.
În cazul abonamentelor nenominale, preţurile vor fi 40 de lei/lună pentru o linie integral urban, 50 de lei/lună pentru două linii integral urban şi 80 de lei/lună pentru integral urban.
— — — — — -
Now playing: C. C. Catch — Do You Love As You Look?
E doar o leapşă, dar o accept, tocmai pentru că sunt de foarte puţin timp aici (încă neoficial), deci ar fi bine să am cu ce să-mi compar impresiile de peste vreun an sau mai mult. Am să fiu subiectiv şi parţial ignorant.
Primul lucru despre care aş vrea să scriu este unul care s-ar încadra la categoria Un ochi râde, unul plânge. E vorba de clădirile de locuinţe construite în ultimii 50 – 70 de ani, pe care, aşa cum am aflat cu stupoare, bucureştenii preferă să le lase să se dărâme, întrucât e mai ieftin să construieşti ceva nou decât să renovezi. Sunt zeci de blocuri şi varii clădiri imense care aşteaptă părăsite în centrul oraşului (şi nu numai) şi este prima impresie pe care o ai despre oraş. Un oraş uitat, trist, dezolant, un Cernobâl pe care nimeni nu-l mai vrea, din care a dispărut orice zâmbet şi orice speranţă sau dorinţă de mai bine.
Aşteptând în staţiile de autobuz, pe geamul din dreapta al taxiului sau plimbându-mă hai-hui pe străzi, nu pot să mă abţin să nu le admir, să contemplu fiecare detaliu şi imensitatea lor ca ansamblu. Fiecare în parte este mai impresionantă decât cealaltă, fiecare monstru tăcut, aproape mort, îţi zâmbeşte trist, dar doar dacă simte că te uiţi atent la el.
Povestindu-le bunicilor mei despre intenţia de a mă muta aici şi faptul că locuiesc chiar în centru, pe strada Brezoianu, amândoi m-au întrebat de Gambrinus. Am avut intenţia să mint, pentru moment, gândindu-mă că probabil a avut aceeaşi soartă ca şi Capşa, şi e probabil unul dintre punctele de atracţie ale Bucureştiului modern, care se înfruptă snob din nostalgie.
Dar le-am spus că nu ştiu nimic, locul sau numele netrezind nici o imagine în memoria mea pe moment. Revenind “acasă”, am descoperit că e una din clădirile pe lângă care trec cu indiferenţă aproape de fiecare dată când ies din casă, o clădire care la prima impresie provoacă silă; abia mai stă, acoperită de două bannere imense, iluminate, ale unei companii imobiliare cu tentă telenovelistică.
Şi văd asta blocat fiind la un semafor, în faţa unui McDonald’s, astfel că scenariul să fie denumit cu uşurinţă “în cel mai rău caz”.
N-am curajul să le povestesc alor mei despre asta. Prefer să-i las cu speranţa.
Concluzia e aceeaşi peste tot: contrastele sunt imense şi este prima impresie a oricui, chiar dacă nu ştie să o definească sau să o perceapă aşa repede. Întreaga ţară este una construită pe contraste şi de aceea nu ne pasă nici măcar de bani, pentru că dacă ne-am da seama ce bani am putea face din turismul construit pe această imagine renovată, am avea altă discuţie acum. Ne pasă de bani, dar tocmai de aceea, nici măcar de ei nu ne pasă.
Nu ne pasă de noi, de ce avem şi de ce am putea avea. Chiar dacă ne pasă să avem.
O altă poveste porneşte chiar din mine, din pasiunea mea de designer, ca să spun generic.
Văd două afişe pe o coloană. Nu mă surprinde faptul că nici măcar aici nu există spaţii special amenajate pentru asta, deşi oraşul trăieşte pe publicitate. Un afiş pentru un spectacol de teatru cu 7 – 8 nume din top 10 al ţării şi alături un afiş… nici nu mai ştiu pentru ce. Evident, atenţia îmi este atrasă de al doilea. Culori vii, hârtie lucioasă, imagini haioase, vesele. O minciună generală, una sfruntată, cum îi stă bine oricărui designer de gen ajuns. Pentru că aici ai statut social. Afişul cu teatru pe hârtie reciclată, aproape igienică, fundal negru, trist, un font generic, băbesc chiar, culori şterse, poze cioplite deşi lucrate atent…
Mai încolo, un afiş pentru un concert hip-hop, făcut în casă, tras la xerox alb-negru, desenat într-o noapte de vreun puşti (care se semnează pe afiş) cu gândul că cinva îl va observa şi va avea o şansă-n plus la jobul lui de vis, în advertising. Că aşa ai statut.
Inevitabil mă gândesc de unde am pornit şi eu şi probabil că toţi am făcut la fel, undeva, pe la începuturi. Şi cred că am uitat toţi de unde am pornit. Am uitat că vroiam doar să facem lucruri frumoase şi am ajuns să facem minciuni frumoase. Pentru că e mai simplu.
Minţim pentru bani, pentru premii, pentru corporaţii; minţim şi asta e acceptabil, dacă n-am uita ceea ce contează de fapt, cine are într-adevăr nevoie de bani, premii, publicitate şi promovare. Asta pentru că ne gândim la noi şi atât. Sau nici măcar la noi, de fapt. Ne gândim la capra vecinului.
Sunt surprins de felul în care lumea priveşte proiectele voluntare şi care nu urmăresc beneficii financiare. Pur şi simplu sunt stupefiaţi. E dezolant, uneori, să simţi dezumanizarea asta. Îţi pui întrebări.
Şi ăsta e un lucru pe care-l văd în Bucureşti la fiecare pas. Bucureştiul nu e o societate, e o aglomeraţie de personaje care chiar dacă interacţionează, uită de ce o fac. Pentru că nimănui nu-i pasă de celălat. Nu într-un mod constructiv.
O altă poveste care mă deranjează este, deşi există această invazie de provinciali — şi că probabil circa 30% din populaţia acestui oraş este foarte nou-venită, ca să spun aşa, incluzând turiştii – , lipsa informaţiilor şi a signalisticii este aproape dureroasă.
În fiecare staţie de autobuz, cu greu găsesc plăcuţa pe care sunt afişate traseele, dar problema este că nu voi şti niciodată unde circulă autobuzele respective, pentru că sunt doar nişte numere mărunte, de cele mai multe ori vandalizate. Trebuie să întreb un trecător, sau un amic, de acasă, ce autobuz să iau. Mă gândesc că toată lumea se înghesuie în autobuzul 300 pentru că nimeni nu ştie rute alternative. Ca de exemplu http://www.ratb.ro/ vs http://ratb.ro/ Şi nu pot concepe că din 19 troleibuze şi un număr infinit de autobuze, doar unul e permanent aglomerat.
Cu biletele, nici nu mai vorbesc. Dacă nu ştii că biletele se pot cumpăra de la chioşcurile de ziare şi doar după un program (orar şi cotidian) complet independent de programul mijloacelor de transport şi numai din anumite staţii, eşti la mila taximetriştilor, despre care nu vreau să discut acum. Aici toată lumea are abonament, sau circulă fără nimic. Aproape de fiecare dată am fost singurul care a compostat bilet. Şi pentru că se aplică regula de mai sus, în care nu ne pasă de nimeni, nu contează că de fapt cei nou-veniţi în oraş sunt principalii clienţi ai mijloacelor de transport. Sau că în alte oraşe poţi lua un bilet chiar din mijlocul de transport, deci indiferent de ora sau ziua în care acesta circulă.
Dar ideea este că atât de uşor precum mă pot descurca într-un mall, pentru că la fiecare capăt de scară sau uşă de lift există un plan al locaţiei cu toate elementele de care am nevoie, aşa de uşor ar trebui să pot face asta în oraş, fie că sunt turist, căutător de comori sau decât get-beget.
Poate că vara e mai uşor, străzile sunt bine semnalizate (mai puţin bulevardele principale, pe care ar trebui să le ştii din naştere, se pare), chiar dacă plăcuţele sunt identice cu cele din Paris, dar iarna nici măcar punctele principale de reper nu le găseşti uşor. Nici măcar la metrou nu e mai simplu.
Şi poate nu contează provincialii nou-veniţi. Poate că ei trebuiesc trataţi precum românii în Italia sau imigranţii în general, pentru că nu aduc decât rău, nu? Dar dacă ne imaginăm că suntem turişti într-un alt oraş, european sau nu, ne vom da seama repede că nu taxiul este prima noastră opţiune şi nici statul în hotel.
Dar. Să nu disperăm. De asta mi-a fost frică să vin aici dintotdeauna. Pentru că ar fi trebuit să fac pasul ăsta de mult. Când lucrezi zilnic şi-ţi place ce faci, ajungi să îţi dai seama dacă la un moment dat nu mai ai ce învăţa acolo unde eşti, dacă nu mai ai cum evolua la nivelul la care ai făcut-o până atunci. Şi-atunci trebuie să faci ceva, dacă ai curaj. Eu n-am avut Până acum.
Fiecare generalizare e periculoasă, ştiu că există şi altceva, altfel de oameni. De când am venit aici mă simt bine, chiar dacă nu am ajuns să fac tot ce mi-am propus să fac; am cu cine să mă bucur, am unde să mă bucur, am cunoscut şi am recunoscut oameni alături de care pot împărtăşi un zâmbet sincer. Există oameni buni şi oameni pe care e mai bine să-i accepţi aşa cum sunt, există un freamăt cultural enorm, pe care trebuie doar să-l descoperi şi să te laşi cuprins de el. Iar fiecare sticker sau tag, fiecare snob de la volan sau din magazinele cu vitrină uriaşă şi litere argintii, fiecare taximetrist cu spume la gură, cerşetor cu povestea lui, manager cu beculeţ la ureche, câine vagabond sau tânăr nonconformist, fiecare stereotip adaugă ceva la cultura acestui oraş, pentru mine încă fascinant, chiar dacă în diversitatea lui, lipsit de ea.
Şi Bucureştiul e un oraş pe care îl poţi iubi. Iar aşa cum îl văd eu azi, sub umbra poveştilor de altă dată şi a plimbărilor mele din copilărie, alături de bunicul meu, e un oraş frumos. Sper că şi oamenii să vadă asta.
— — — — — -
Now playing: The Chemical Brothers — Life Is Sweet
Dimineaţă cică era mai cald în casă, zăpada adunată pe balcon acoperă uşa destul cât să nu intre frigul. Dacă la Suceava nu e zăpadă, e la Bucureşti care cam aşa arată văzut de la etajul şapte, pe la prânz. Iar nişte cabluri (pe care le-am şters din peisaj) urlă sinistru la fiecare rafală de vânt.
Poftă bună, la mulţi ani!
