Lumea este o tragedie pentru cei ce simt, dar o comedie pentru cei ce gândesc.
Nu ştiu de ce mi-am adus aminte de chestia asta, dar e tare frumos zis… Eu aleg calea de mijloc 
Înainte oamenii gândeau cu capul. Apoi, au gândit cu ce-avem între buzunare. Acum, tocmai acum, gândim cu buzunarele.
Sigur au mai scris nişte deştepţi despre ideea asta, dar dacă stai să te gândeşti, ajungi şi tu la concluzia că diferenţa dintre internet şi restu’ la nivel de reclamă (şi nu numai) stă în modul de accesare al ei.
Stând eu aşa şi citind un studiu despre încrederea oamenilor în chestii (unde concluzia este că recomandările personale şi comentariile postate pe internet sunt cele mai de încredere forme de advertising la ora actuală), mi-am dat seama de următorul revelament (ştiu, nu există cuvântul ăsta):
Internetul în comparaţie cu “mediile tradiţionale” (aka TV, ziar etc.) este precum fizica cuantică în comparaţie cu cea clasică: de neînţeles. Motivul (care este de fapt revelaţia) este că acestea sunt mult mai umane, mai aproape de spirit, mai intuitive şi în acelaşi timp relative
Dacă n-aţi priceput nimic, înseamnă că nu ştiţi ce e aia fizică cuantică sau lucraţi în “mediile tradiţionale”
Pentru detalii despre fizica cuantică, citiţi măcar primele 15 rânduri din explicaţia de pe Think Quest, iar pentru detalii despre ce poate face internetul, vedeţi, de exemplu, www.yelp.com
E doar o leapşă, dar o accept, tocmai pentru că sunt de foarte puţin timp aici (încă neoficial), deci ar fi bine să am cu ce să-mi compar impresiile de peste vreun an sau mai mult. Am să fiu subiectiv şi parţial ignorant.
Primul lucru despre care aş vrea să scriu este unul care s-ar încadra la categoria Un ochi râde, unul plânge. E vorba de clădirile de locuinţe construite în ultimii 50 – 70 de ani, pe care, aşa cum am aflat cu stupoare, bucureştenii preferă să le lase să se dărâme, întrucât e mai ieftin să construieşti ceva nou decât să renovezi. Sunt zeci de blocuri şi varii clădiri imense care aşteaptă părăsite în centrul oraşului (şi nu numai) şi este prima impresie pe care o ai despre oraş. Un oraş uitat, trist, dezolant, un Cernobâl pe care nimeni nu-l mai vrea, din care a dispărut orice zâmbet şi orice speranţă sau dorinţă de mai bine.
Aşteptând în staţiile de autobuz, pe geamul din dreapta al taxiului sau plimbându-mă hai-hui pe străzi, nu pot să mă abţin să nu le admir, să contemplu fiecare detaliu şi imensitatea lor ca ansamblu. Fiecare în parte este mai impresionantă decât cealaltă, fiecare monstru tăcut, aproape mort, îţi zâmbeşte trist, dar doar dacă simte că te uiţi atent la el.
Povestindu-le bunicilor mei despre intenţia de a mă muta aici şi faptul că locuiesc chiar în centru, pe strada Brezoianu, amândoi m-au întrebat de Gambrinus. Am avut intenţia să mint, pentru moment, gândindu-mă că probabil a avut aceeaşi soartă ca şi Capşa, şi e probabil unul dintre punctele de atracţie ale Bucureştiului modern, care se înfruptă snob din nostalgie.
Dar le-am spus că nu ştiu nimic, locul sau numele netrezind nici o imagine în memoria mea pe moment. Revenind “acasă”, am descoperit că e una din clădirile pe lângă care trec cu indiferenţă aproape de fiecare dată când ies din casă, o clădire care la prima impresie provoacă silă; abia mai stă, acoperită de două bannere imense, iluminate, ale unei companii imobiliare cu tentă telenovelistică.
Şi văd asta blocat fiind la un semafor, în faţa unui McDonald’s, astfel că scenariul să fie denumit cu uşurinţă “în cel mai rău caz”.
N-am curajul să le povestesc alor mei despre asta. Prefer să-i las cu speranţa.
Concluzia e aceeaşi peste tot: contrastele sunt imense şi este prima impresie a oricui, chiar dacă nu ştie să o definească sau să o perceapă aşa repede. Întreaga ţară este una construită pe contraste şi de aceea nu ne pasă nici măcar de bani, pentru că dacă ne-am da seama ce bani am putea face din turismul construit pe această imagine renovată, am avea altă discuţie acum. Ne pasă de bani, dar tocmai de aceea, nici măcar de ei nu ne pasă.
Nu ne pasă de noi, de ce avem şi de ce am putea avea. Chiar dacă ne pasă să avem.
O altă poveste porneşte chiar din mine, din pasiunea mea de designer, ca să spun generic.
Văd două afişe pe o coloană. Nu mă surprinde faptul că nici măcar aici nu există spaţii special amenajate pentru asta, deşi oraşul trăieşte pe publicitate. Un afiş pentru un spectacol de teatru cu 7 – 8 nume din top 10 al ţării şi alături un afiş… nici nu mai ştiu pentru ce. Evident, atenţia îmi este atrasă de al doilea. Culori vii, hârtie lucioasă, imagini haioase, vesele. O minciună generală, una sfruntată, cum îi stă bine oricărui designer de gen ajuns. Pentru că aici ai statut social. Afişul cu teatru pe hârtie reciclată, aproape igienică, fundal negru, trist, un font generic, băbesc chiar, culori şterse, poze cioplite deşi lucrate atent…
Mai încolo, un afiş pentru un concert hip-hop, făcut în casă, tras la xerox alb-negru, desenat într-o noapte de vreun puşti (care se semnează pe afiş) cu gândul că cinva îl va observa şi va avea o şansă-n plus la jobul lui de vis, în advertising. Că aşa ai statut.
Inevitabil mă gândesc de unde am pornit şi eu şi probabil că toţi am făcut la fel, undeva, pe la începuturi. Şi cred că am uitat toţi de unde am pornit. Am uitat că vroiam doar să facem lucruri frumoase şi am ajuns să facem minciuni frumoase. Pentru că e mai simplu.
Minţim pentru bani, pentru premii, pentru corporaţii; minţim şi asta e acceptabil, dacă n-am uita ceea ce contează de fapt, cine are într-adevăr nevoie de bani, premii, publicitate şi promovare. Asta pentru că ne gândim la noi şi atât. Sau nici măcar la noi, de fapt. Ne gândim la capra vecinului.
Sunt surprins de felul în care lumea priveşte proiectele voluntare şi care nu urmăresc beneficii financiare. Pur şi simplu sunt stupefiaţi. E dezolant, uneori, să simţi dezumanizarea asta. Îţi pui întrebări.
Şi ăsta e un lucru pe care-l văd în Bucureşti la fiecare pas. Bucureştiul nu e o societate, e o aglomeraţie de personaje care chiar dacă interacţionează, uită de ce o fac. Pentru că nimănui nu-i pasă de celălat. Nu într-un mod constructiv.
O altă poveste care mă deranjează este, deşi există această invazie de provinciali — şi că probabil circa 30% din populaţia acestui oraş este foarte nou-venită, ca să spun aşa, incluzând turiştii – , lipsa informaţiilor şi a signalisticii este aproape dureroasă.
În fiecare staţie de autobuz, cu greu găsesc plăcuţa pe care sunt afişate traseele, dar problema este că nu voi şti niciodată unde circulă autobuzele respective, pentru că sunt doar nişte numere mărunte, de cele mai multe ori vandalizate. Trebuie să întreb un trecător, sau un amic, de acasă, ce autobuz să iau. Mă gândesc că toată lumea se înghesuie în autobuzul 300 pentru că nimeni nu ştie rute alternative. Ca de exemplu http://www.ratb.ro/ vs http://ratb.ro/ Şi nu pot concepe că din 19 troleibuze şi un număr infinit de autobuze, doar unul e permanent aglomerat.
Cu biletele, nici nu mai vorbesc. Dacă nu ştii că biletele se pot cumpăra de la chioşcurile de ziare şi doar după un program (orar şi cotidian) complet independent de programul mijloacelor de transport şi numai din anumite staţii, eşti la mila taximetriştilor, despre care nu vreau să discut acum. Aici toată lumea are abonament, sau circulă fără nimic. Aproape de fiecare dată am fost singurul care a compostat bilet. Şi pentru că se aplică regula de mai sus, în care nu ne pasă de nimeni, nu contează că de fapt cei nou-veniţi în oraş sunt principalii clienţi ai mijloacelor de transport. Sau că în alte oraşe poţi lua un bilet chiar din mijlocul de transport, deci indiferent de ora sau ziua în care acesta circulă.
Dar ideea este că atât de uşor precum mă pot descurca într-un mall, pentru că la fiecare capăt de scară sau uşă de lift există un plan al locaţiei cu toate elementele de care am nevoie, aşa de uşor ar trebui să pot face asta în oraş, fie că sunt turist, căutător de comori sau decât get-beget.
Poate că vara e mai uşor, străzile sunt bine semnalizate (mai puţin bulevardele principale, pe care ar trebui să le ştii din naştere, se pare), chiar dacă plăcuţele sunt identice cu cele din Paris, dar iarna nici măcar punctele principale de reper nu le găseşti uşor. Nici măcar la metrou nu e mai simplu.
Şi poate nu contează provincialii nou-veniţi. Poate că ei trebuiesc trataţi precum românii în Italia sau imigranţii în general, pentru că nu aduc decât rău, nu? Dar dacă ne imaginăm că suntem turişti într-un alt oraş, european sau nu, ne vom da seama repede că nu taxiul este prima noastră opţiune şi nici statul în hotel.
Dar. Să nu disperăm. De asta mi-a fost frică să vin aici dintotdeauna. Pentru că ar fi trebuit să fac pasul ăsta de mult. Când lucrezi zilnic şi-ţi place ce faci, ajungi să îţi dai seama dacă la un moment dat nu mai ai ce învăţa acolo unde eşti, dacă nu mai ai cum evolua la nivelul la care ai făcut-o până atunci. Şi-atunci trebuie să faci ceva, dacă ai curaj. Eu n-am avut Până acum.
Fiecare generalizare e periculoasă, ştiu că există şi altceva, altfel de oameni. De când am venit aici mă simt bine, chiar dacă nu am ajuns să fac tot ce mi-am propus să fac; am cu cine să mă bucur, am unde să mă bucur, am cunoscut şi am recunoscut oameni alături de care pot împărtăşi un zâmbet sincer. Există oameni buni şi oameni pe care e mai bine să-i accepţi aşa cum sunt, există un freamăt cultural enorm, pe care trebuie doar să-l descoperi şi să te laşi cuprins de el. Iar fiecare sticker sau tag, fiecare snob de la volan sau din magazinele cu vitrină uriaşă şi litere argintii, fiecare taximetrist cu spume la gură, cerşetor cu povestea lui, manager cu beculeţ la ureche, câine vagabond sau tânăr nonconformist, fiecare stereotip adaugă ceva la cultura acestui oraş, pentru mine încă fascinant, chiar dacă în diversitatea lui, lipsit de ea.
Şi Bucureştiul e un oraş pe care îl poţi iubi. Iar aşa cum îl văd eu azi, sub umbra poveştilor de altă dată şi a plimbărilor mele din copilărie, alături de bunicul meu, e un oraş frumos. Sper că şi oamenii să vadă asta.
— — — — — -
Now playing: The Chemical Brothers — Life Is Sweet
Melodiile proaste, le dansezi. Melodiile bune, le asculţi. Cam la fel şi cu oamenii.
— — — — — -
Now playing: Pinch — Battered ft. Yolanda
“Exista numeroase cercetari cu impact direct asupra vietii de zi cu zi, iar publicul trebuie sa cunoasca aceste informatii. Mass media au un rol major, atit in ceea ce priveste informarea cit si in edificarea unei imagini favorabile a comunitatii stiintifice”, a spus comisarul european pentru Stiinta si Cercetare, Janez Potocnik, in deschiderea unui seminar dedicat imbunatatirii relatiei dintre oamenii de stiinta si jurnalisti.
Chiar mă gândeam la treaba asta acum câteva zile… Am o categorie denumită Sci, aici în blog, destul de tânără, ce-i drept. Şi mă gândeam, cum ziceam, când am scris mesajul despre Descoperă, că în afară de Alchimistul nu prea găseşti aşa ceva pe la noi pe net. Şi nu e nici măcar la subiect, că Descoperă nu este dedicată cercetărilor şi ştiinţei în special, ci culturii generale, în general. Precum mai sunt alte câteva pe la noi, foarte de apreciat.
Folosesc de aproape un an Google Reader şi între timp am adunat sub tagul “ştiinţă“15 bloguri din care citesc zilnic aproximativ 60 de titluri. Cred că cine îmi urmăreşte secţiunea “De ridicat sprânceana — zilnic proaspăt” mai găseşte printre diverse chestii şi articole de ştiinţă. Din care cca 99% în limba engleză.
Ideea e că la noi, ştiinţa –şi cu precădere cercetarea – , se încadrează în categoria “amuzant”; şi apare punctată prin diverse reviste la secţiunea “ce-au mai descoperit cercetătorii”. De înţeles, având în vedere câtă finanţare pentru cercetare a avut România de la buget în ultimii să zicem 20 de ani. Până şi wikipediştii trebuiesc stimulaţi cumva.
Evident, când vine vorba de prostii, toată lumea vede impactul mass-mediei. Acum, sunt convins că mulţi vor gândi că nu e vina lor, ci a românului de rând, că nu e interesat.
Totuşi unii consideră că principala noastră caracteristică se numeşte fabulospirit. 
— — — — — -
Now playing: Alison Moyet — The Man In The Wings
