picsel.ro/b sau „Ridic sprânceana”

Lumea este o tragedie pen­tru cei ce simt, dar o comedie pen­tru cei ce gândesc.

— Horace Walpole #

Nu ştiu de ce mi-​​am adus aminte de ches­tia asta, dar e tare fru­mos zis… Eu aleg calea de mijloc

Înainte oame­nii gândeau cu capul. Apoi, au gândit cu ce-​​avem între buzu­nare. Acum, toc­mai acum, gândim cu buzunarele.

Sigur au mai scris nişte deştepţi despre ideea asta, dar dacă stai să te gândeşti, ajungi şi tu la concluzia că dife­renţa dintre inter­net şi restu’ la nivel de reclamă (şi nu numai) stă în modul de acce­sare al ei.

Înainte stăteai în cur şi înghiţeai ce pri­meai, iar acum stai în cur şi cauţi ce ai nevoie. Informaţie comercială sau nu. Ce-​​o să fie mâine?

Stând eu aşa şi citind un studiu despre încrede­rea oame­ni­lor în ches­tii (unde concluzia este că reco­mandările per­so­nale şi comentari­ile postate pe inter­net sunt cele mai de încredere forme de adverti­sing la ora actu­ală), mi-​​am dat seama de urmă­to­rul revela­ment (ştiu, nu există cuvân­tul ăsta):

Internetul în com­paraţie cu “medi­ile tradiţio­nale” (aka TV, ziar etc.) este precum fizica cuan­tică în com­paraţie cu cea cla­sică: de neînţeles. Motivul (care este de fapt revelaţia) este că acestea sunt mult mai umane, mai aproape de spirit, mai intu­i­tive şi în acelaşi timp relative

Dacă n-​​aţi priceput nimic, înseamnă că nu ştiţi ce e aia fizică cuan­tică sau lucraţi în “medi­ile tradiţio­nale”
Pentru detalii despre fizica cuan­tică, citiţi măcar pri­mele 15 rân­duri din explicaţia de pe Think Quest, iar pen­tru detalii despre ce poate face inter­netul, vedeţi, de exemplu, www.yelp.com

E doar o leapşă, dar o accept, toc­mai pen­tru că sunt de foarte puţin timp aici (încă neo­ficial), deci ar fi bine să am cu ce să-​​mi com­par impre­si­ile de peste vreun an sau mai mult. Am să fiu subiectiv şi parţial ignorant.

Primul lucru despre care aş vrea să scriu este unul care s-​​ar încadra la catego­ria Un ochi râde, unul plânge. E vorba de clădirile de locu­inţe con­stru­ite în ulti­mii 50 – 70 de ani, pe care, aşa cum am aflat cu stupoare, bucureşte­nii preferă să le lase să se dărâme, întrucât e mai ief­tin să con­stru­ieşti ceva nou decât să renovezi. Sunt zeci de blocuri şi varii clădiri imense care aşteaptă pără­site în cen­trul oraşu­lui (şi nu numai) şi este prima impre­sie pe care o ai despre oraş. Un oraş uitat, trist, dezolant, un Cernobâl pe care nimeni nu-​​l mai vrea, din care a dispărut orice zâmbet şi orice spe­ranţă sau dorinţă de mai bine.

Aşteptând în staţi­ile de autobuz, pe gea­mul din dreapta al taxi­u­lui sau plimbându-​​mă hai-​​hui pe străzi, nu pot să mă abţin să nu le admir, să contemplu fiecare detaliu şi imen­sitatea lor ca ansamblu. Fiecare în parte este mai impre­sio­nantă decât cealaltă, fiecare mons­tru tăcut, aproape mort, îţi zâmbeşte trist, dar doar dacă simte că te uiţi atent la el.

Povestindu-​​le bunici­lor mei despre intenţia de a mă muta aici şi fap­tul că locu­iesc chiar în cen­tru, pe strada Brezoianu, amândoi m-​​au întrebat de Gambrinus. Am avut intenţia să mint, pen­tru moment, gândindu-​​mă că probabil a avut ace­eaşi soartă ca şi Capşa, şi e probabil unul dintre punctele de atracţie ale Bucureştiului modern, care se înfruptă snob din nostalgie.

Dar le-​​am spus că nu ştiu nimic, locul sau numele netrezind nici o imagine în memo­ria mea pe moment. Revenind “acasă”, am des­cope­rit că e una din clădirile pe lângă care trec cu indife­renţă aproape de fiecare dată când ies din casă, o clădire care la prima impre­sie provoacă silă; abia mai stă, acope­rită de două ban­nere imense, ilu­mi­nate, ale unei com­pa­nii imobili­are cu tentă telenovelistică.

Şi văd asta blocat fiind la un sema­for, în faţa unui McDonald’s, ast­fel că sce­nariul să fie denu­mit cu uşurinţă “în cel mai rău caz”.

N-​​am curajul să le povestesc alor mei despre asta. Prefer să-​​i las cu speranţa.

Concluzia e ace­eaşi peste tot: contrastele sunt imense şi este prima impre­sie a oricui, chiar dacă nu ştie să o defi­nească sau să o perceapă aşa repede. Întreaga ţară este una con­stru­ită pe contraste şi de aceea nu ne pasă nici măcar de bani, pen­tru că dacă ne-​​am da seama ce bani am putea face din turis­mul con­struit pe această imagine renovată, am avea altă discuţie acum. Ne pasă de bani, dar toc­mai de aceea, nici măcar de ei nu ne pasă.

Nu ne pasă de noi, de ce avem şi de ce am putea avea. Chiar dacă ne pasă să avem.

O altă poveste por­neşte chiar din mine, din pasiu­nea mea de desig­ner, ca să spun generic.

Văd două afişe pe o coloană. Nu mă surprinde fap­tul că nici măcar aici nu există spaţii special ame­najate pen­tru asta, deşi oraşul tră­ieşte pe publicitate. Un afiş pen­tru un spectacol de tea­tru cu 7 – 8 nume din top 10 al ţării şi alături un afiş… nici nu mai ştiu pen­tru ce. Evident, atenţia îmi este atrasă de al doi­lea. Culori vii, hârtie lucioasă, imagini haioase, vesele. O minciună gene­rală, una sfruntată, cum îi stă bine ori­cărui desig­ner de gen ajuns. Pentru că aici ai sta­tut social. Afişul cu tea­tru pe hârtie reciclată, aproape igie­nică, fundal negru, trist, un font gene­ric, băbesc chiar, culori şterse, poze cioplite deşi lucrate atent…

Mai încolo, un afiş pen­tru un concert hip-​​hop, făcut în casă, tras la xerox alb-​​negru, dese­nat într-​​o noapte de vreun puşti (care se sem­nează pe afiş) cu gân­dul că cinva îl va observa şi va avea o şansă-​​n plus la jobul lui de vis, în adverti­sing. Că aşa ai statut.

Inevitabil mă gândesc de unde am por­nit şi eu şi probabil că toţi am făcut la fel, undeva, pe la începuturi. Şi cred că am uitat toţi de unde am por­nit. Am uitat că vro­iam doar să facem lucruri fru­moase şi am ajuns să facem minciuni fru­moase. Pentru că e mai simplu.

Minţim pen­tru bani, pen­tru pre­mii, pen­tru corpo­raţii; minţim şi asta e accep­tabil, dacă n-​​am uita ceea ce contează de fapt, cine are într-​​adevăr nevoie de bani, pre­mii, publicitate şi pro­movare. Asta pen­tru că ne gândim la noi şi atât. Sau nici măcar la noi, de fapt. Ne gândim la capra vecinului.

Sunt surprins de felul în care lumea pri­veşte pro­iectele voluntare şi care nu urmăresc beneficii financiare. Pur şi simplu sunt stupefiaţi. E dezolant, une­ori, să simţi dez­u­ma­nizarea asta. Îţi pui întrebări.

Şi ăsta e un lucru pe care-​​l văd în Bucureşti la fiecare pas. Bucureştiul nu e o societate, e o aglo­me­raţie de per­so­naje care chiar dacă inte­racţio­nează, uită de ce o fac. Pentru că nimă­nui nu-​​i pasă de celălat. Nu într-​​un mod constructiv.

O altă poveste care mă deran­jează este, deşi există această invazie de provinciali — şi că probabil circa 30% din popu­laţia acestui oraş este foarte nou-​​venită, ca să spun aşa, incluzând turiş­tii – , lipsa infor­maţi­i­lor şi a sig­nalisticii este aproape dureroasă.

În fiecare staţie de autobuz, cu greu găsesc plăcuţa pe care sunt afişate tra­se­ele, dar problema este că nu voi şti nici­odată unde cir­culă autobu­zele respective, pen­tru că sunt doar nişte numere mărunte, de cele mai multe ori vandalizate. Trebuie să întreb un trecă­tor, sau un amic, de acasă, ce autobuz să iau. Mă gândesc că toată lumea se înghe­suie în autobu­zul 300 pen­tru că nimeni nu ştie rute alter­native. Ca de exemplu http://www.ratb.ro/ vs http://ratb.ro/ Şi nu pot concepe că din 19 troleibuze şi un număr infi­nit de autobuze, doar unul e per­ma­nent aglomerat.

Cu biletele, nici nu mai vorbesc. Dacă nu ştii că biletele se pot cumpăra de la chioşcurile de ziare şi doar după un program (orar şi cotidian) complet independent de progra­mul mijloacelor de trans­port şi numai din anu­mite staţii, eşti la mila taxi­metriş­ti­lor, despre care nu vreau să discut acum. Aici toată lumea are abo­na­ment, sau cir­culă fără nimic. Aproape de fiecare dată am fost sin­gu­rul care a compostat bilet. Şi pen­tru că se aplică regula de mai sus, în care nu ne pasă de nimeni, nu contează că de fapt cei nou-​​veniţi în oraş sunt princi­palii cli­enţi ai mijloacelor de trans­port. Sau că în alte oraşe poţi lua un bilet chiar din mijlo­cul de trans­port, deci indife­rent de ora sau ziua în care acesta circulă.

Dar ideea este că atât de uşor precum mă pot descurca într-​​un mall, pen­tru că la fiecare capăt de scară sau uşă de lift există un plan al locaţiei cu toate ele­mentele de care am nevoie, aşa de uşor ar trebui să pot face asta în oraş, fie că sunt turist, căută­tor de comori sau decât get-​​beget.

Poate că vara e mai uşor, stră­zile sunt bine sem­nalizate (mai puţin bulevardele princi­pale, pe care ar trebui să le ştii din naştere, se pare), chiar dacă plăcuţele sunt iden­tice cu cele din Paris, dar iarna nici măcar punctele princi­pale de reper nu le găseşti uşor. Nici măcar la metrou nu e mai simplu.

Şi poate nu contează provincialii nou-​​veniţi. Poate că ei trebu­iesc trataţi precum româ­nii în Italia sau imigranţii în gene­ral, pen­tru că nu aduc decât rău, nu? Dar dacă ne imagi­năm că suntem turişti într-​​un alt oraş, european sau nu, ne vom da seama repede că nu taxiul este prima noastră opţiune şi nici sta­tul în hotel.

Dar. Să nu dispe­răm. De asta mi-​​a fost frică să vin aici dintot­dea­una. Pentru că ar fi trebuit să fac pasul ăsta de mult. Când lucrezi zil­nic şi-​​ţi place ce faci, ajungi să îţi dai seama dacă la un moment dat nu mai ai ce învăţa acolo unde eşti, dacă nu mai ai cum evo­lua la nive­lul la care ai făcut-​​o până atunci. Şi-​​atunci trebuie să faci ceva, dacă ai curaj. Eu n-​​am avut Până acum.

Fiecare gene­ralizare e peri­cu­loasă, ştiu că există şi alt­ceva, alt­fel de oameni. De când am venit aici mă simt bine, chiar dacă nu am ajuns să fac tot ce mi-​​am propus să fac; am cu cine să mă bucur, am unde să mă bucur, am cunoscut şi am recu­noscut oameni alături de care pot împărtăşi un zâmbet sincer. Există oameni buni şi oameni pe care e mai bine să-​​i accepţi aşa cum sunt, există un frea­măt cultural enorm, pe care trebuie doar să-​​l des­coperi şi să te laşi cuprins de el. Iar fiecare sticker sau tag, fiecare snob de la volan sau din magazi­nele cu vitrină uri­aşă şi litere argin­tii, fiecare taxi­metrist cu spume la gură, cerşe­tor cu povestea lui, manager cu becu­leţ la ureche, câine vagabond sau tânăr noncon­for­mist, fiecare ste­re­o­tip ada­ugă ceva la cultura acestui oraş, pen­tru mine încă fasci­nant, chiar dacă în diver­sitatea lui, lip­sit de ea.

Şi Bucureştiul e un oraş pe care îl poţi iubi. Iar aşa cum îl văd eu azi, sub umbra poveş­ti­lor de altă dată şi a plimbări­lor mele din copilărie, alături de buni­cul meu, e un oraş fru­mos. Sper că şi oame­nii să vadă asta.

— —  —  —  — -
Now playing: The Chemical Brothers — Life Is Sweet

Melodiile proaste, le dansezi. Melodiile bune, le asculţi. Cam la fel şi cu oamenii.

– Aurelian Săndulescu

— —  —  —  — -
Now playing: Pinch — Battered ft. Yolanda

“Exista nume­roase cercetari cu impact direct asupra vie­tii de zi cu zi, iar publi­cul trebuie sa cunoasca aceste infor­ma­tii. Mass media au un rol major, atit in ceea ce pri­veste infor­marea cit si in edificarea unei imagini favo­rabile a comu­nita­tii sti­in­tifice”, a spus comi­sarul european pen­tru Stiinta si Cercetare, Janez Potocnik, in deschide­rea unui semi­nar dedicat imbu­natatirii relatiei dintre oame­nii de sti­inta si jurnalisti.

Chiar mă gândeam la treaba asta acum câteva zile… Am o catego­rie denu­mită Sci, aici în blog, destul de tânără, ce-​​i drept. Şi mă gândeam, cum ziceam, când am scris mesajul despre Descoperă, că în afară de Alchimistul nu prea găseşti aşa ceva pe la noi pe net. Şi nu e nici măcar la subiect, că Descoperă nu este dedicată cercetări­lor şi ştiinţei în special, ci culturii gene­rale, în gene­ral. Precum mai sunt alte câteva pe la noi, foarte de apreciat.

Folosesc de aproape un an Google Reader şi între timp am adu­nat sub tagul “ştiinţă“15 blo­guri din care citesc zil­nic apro­xi­mativ 60 de titluri. Cred că cine îmi urmăreşte secţiu­nea “De ridicat sprânceana — zil­nic proaspăt” mai găseşte printre diverse ches­tii şi articole de ştiinţă. Din care cca 99% în limba engleză.

Ideea e că la noi, ştiinţa –şi cu precădere cercetarea – , se încadrează în catego­ria “amuzant”; şi apare punctată prin diverse reviste la secţiu­nea “ce-​​au mai des­cope­rit cercetă­to­rii”. De înţeles, având în vedere câtă finanţare pen­tru cercetare a avut România de la buget în ulti­mii să zicem 20 de ani. Până şi wikipediş­tii trebu­iesc sti­mu­laţi cumva.

Evident, când vine vorba de pros­tii, toată lumea vede impactul mass-​​mediei. Acum, sunt convins că mulţi vor gândi că nu e vina lor, ci a româ­nu­lui de rând, că nu e inte­re­sat.

Totuşi unii con­sideră că princi­pala noastră caracte­ristică se numeşte fabu­lospirit.

— —  —  —  — -
Now playing: Alison Moyet — The Man In The Wings