picsel.ro/b sau „Ridic sprânceana”

Lumea este o tragedie pen­tru cei ce simt, dar o comedie pen­tru cei ce gândesc.

— Horace Walpole #

Nu ştiu de ce mi-​​am adus aminte de ches­tia asta, dar e tare fru­mos zis… Eu aleg calea de mijloc

Bun, deci care e povestea cu această mâncare orga­nică? Termenul vine de prin 1939 când un gagiu bri­tiş a zis că ferma trebuie să fie un orga­nism care să menţină un echilibru ecologic şi alte de-​​astea.

Acum ceva timp, am aflat de concur­sul orga­nizat de UE pen­tru realizarea unui logo ce va fi aplicat pe toate pro­du­sele ali­mentare ce respectă acest concept. M-​​am aliat cu Luciana şi Cornelia (pen­tru că aveam nevoie de un student la arte, con­form regu­la­men­tu­lui :P) şi am ajuns la concluzia că avem nevoie de ceva care, con­form teo­riei de mai sus, să spună despre mâncare, holism şi grijă pen­tru ce-​​i al nostru.

Aşa că am luat o fur­culiţă (că în Europa nu se haleşte cu beţişoare), un spic de cere­ală (că aşa s-​​a născut agri­cultura ce ne hră­neşte), o ini­mioară (de fapt, mai multe – pen­tru ca pla­neta şi omu­leţii de pe ea să nu crape de infarct) şi le-​​am strâns pe toate la un loc, într-​​un concept holistic

La final am picurat în vârf şi-​​un strop de apă, ca să le dăm viaţă tuturor, să lăsăm inima să se deschidă.

După concept am avut nevoie de o rezolvare grafică mini­malistă, ast­fel încât, pe lângă poveste, acest logo să aibă o ver­sa­tilitate maximă, fapt ce înseamnă poziţio­nare pe verticală şi ori­zontală, folo­sirea culo­ri­lor deja existente în concep­tul de ambalaj, redarea la dimen­siuni mici sau mari etc.

Acestea fiind spuse, ne dorim succes!

* * *

Imaginile sunt pre­luate de pe DieLine şi aparţin propritari­lor respectivi. Întrucât regu­la­men­tul concur­su­lui nu a per­mis să le tri­mit, aceste imagini sunt făcute doar pen­tru exemplificare aici, pe blog.

Sigur au mai scris nişte deştepţi despre ideea asta, dar dacă stai să te gândeşti, ajungi şi tu la concluzia că dife­renţa dintre inter­net şi restu’ la nivel de reclamă (şi nu numai) stă în modul de acce­sare al ei.

Înainte stăteai în cur şi înghiţeai ce pri­meai, iar acum stai în cur şi cauţi ce ai nevoie. Informaţie comercială sau nu. Ce-​​o să fie mâine?

Stând eu aşa şi citind un studiu despre încrede­rea oame­ni­lor în ches­tii (unde concluzia este că reco­mandările per­so­nale şi comentari­ile postate pe inter­net sunt cele mai de încredere forme de adverti­sing la ora actu­ală), mi-​​am dat seama de urmă­to­rul revela­ment (ştiu, nu există cuvân­tul ăsta):

Internetul în com­paraţie cu “medi­ile tradiţio­nale” (aka TV, ziar etc.) este precum fizica cuan­tică în com­paraţie cu cea cla­sică: de neînţeles. Motivul (care este de fapt revelaţia) este că acestea sunt mult mai umane, mai aproape de spirit, mai intu­i­tive şi în acelaşi timp relative

Dacă n-​​aţi priceput nimic, înseamnă că nu ştiţi ce e aia fizică cuan­tică sau lucraţi în “medi­ile tradiţio­nale”
Pentru detalii despre fizica cuan­tică, citiţi măcar pri­mele 15 rân­duri din explicaţia de pe Think Quest, iar pen­tru detalii despre ce poate face inter­netul, vedeţi, de exemplu, www.yelp.com

Ştiţi povestea de acum un an. Pe omul ăsta nu-​​l ştiu decât pen­tru ches­tia asta şi sunt complet de acord cu el. Iar acum, după ce am citit reluarea acestui subiect mă declar fan!

Iar bucata asta:

Ce e important in viaţă? Păi să-​​ţi faci o familie, să-​​ţi cumperi o casă şi să ai o slujbă sigură. Ne căsă­to­rim mâine, ne cumpărăm o casă cu cre­dit pe 30 de ani care ne ia 65% din venituri şi ne angajăm la o bancă! Ce putea să sune mai bine decât asta acum un an?! Cred că ar fi fost extrem de bucuroasă mama pen­tru mine. Aş fi fost un om nor­mal. S-​​ar fi putut duce să discute cu lumea şi ar fi putut fi mândră de realizarile fiu­lui ei, pen­tru că are acelaşi sistem de refe­rinţe cu lumea.

…este abso­lut superbă!

De câteva luni ne-​​am mutat cu chirie într-​​un aparta­ment boem, două camere, bucătărie de vară şi terasă (cine ştie, cunoaşte :P) pen­tru un preţ de 350€. Înainte stăteam (4)  într-​​un aparta­ment cu rata de 600€, în nişte condiţii pe care cu indulgenţă le-​​aş putea numi “similare”.

* * *

În vreo 2 ani (sau mai repede) vrem să ne mutăm în Timişoara, sau poate (pen­tru o vreme) în altă ţară, sau, de ce nu, înapoi acasă. Acum putem.

Ne-​​am găsit liniştea pe care ne-​​am dorit-​​o şi cel puţin eu sunt convins că această vari­antă are cele mai multe avantaje.

Nu vorbesc aiurea. Am acasă un aparta­ment cumpărat, fără rate (în care acum stă mama mea) şi după vreo doi ani acolo şi doi aici pot oferi orice garanţie că nu există nicio dife­renţă, ba dimpotrivă:

Faptul că stăm aici ne oferă o serie de avantaje financiare – pe care le enu­meră şi Mănac –, ace­eaşi linişte — ba chiar poate mai mare, pen­tru că socializăm cu proprietarii (nişte oameni foarte ok), avem ocazia să ne schimbăm locaţia (corect), să ne schimbăm admi­nistra­to­rul şi veci­nii de fiecare dată când simţim nevoia (deşi n-​​am simţit-​​o până acum de nici un fel) —, parado­xal, un entuziasm mai mare când vine vorba de ame­najări şi deco­raţiuni – pen­tru că ştim că avem voie să greşim – şi multe alte ches­tii la care nu mă pot gândi acum pen­tru că miroase a iarbă

Dragilor, gândiţi-​​vă de mai multe ori înainte de acea căsă­to­rie cu siste­mul: con­su­me­ris­mul ne-​​a adus aici. Apartamentele de 150.000€ din Militari de care zice Mănac sunt exemplul cel mai bun. Criza în care ne aflăm este exemplul cel mai bun. Vremea este exemplul cel mai bun.

Nu este –ce vrei tu– să ai un lucru pe care nu ţi-​​l per­miţi. Iar acel lucru nu ţi-​​l per­miţi toc­mai din cauza asta. Cineva, undeva, trebuie să rupă cercul.

Gata, ne vedem la bere!

Deşi pe site-​​ul lor zice 16 octombrie, eu mâine-​​mi iau bilet. În sfârşit, eve­ni­men­tul pe care l-​​am aştep­tat toată viaţa

E doar o leapşă, dar o accept, toc­mai pen­tru că sunt de foarte puţin timp aici (încă neo­ficial), deci ar fi bine să am cu ce să-​​mi com­par impre­si­ile de peste vreun an sau mai mult. Am să fiu subiectiv şi parţial ignorant.

Primul lucru despre care aş vrea să scriu este unul care s-​​ar încadra la catego­ria Un ochi râde, unul plânge. E vorba de clădirile de locu­inţe con­stru­ite în ulti­mii 50 – 70 de ani, pe care, aşa cum am aflat cu stupoare, bucureşte­nii preferă să le lase să se dărâme, întrucât e mai ief­tin să con­stru­ieşti ceva nou decât să renovezi. Sunt zeci de blocuri şi varii clădiri imense care aşteaptă pără­site în cen­trul oraşu­lui (şi nu numai) şi este prima impre­sie pe care o ai despre oraş. Un oraş uitat, trist, dezolant, un Cernobâl pe care nimeni nu-​​l mai vrea, din care a dispărut orice zâmbet şi orice spe­ranţă sau dorinţă de mai bine.

Aşteptând în staţi­ile de autobuz, pe gea­mul din dreapta al taxi­u­lui sau plimbându-​​mă hai-​​hui pe străzi, nu pot să mă abţin să nu le admir, să contemplu fiecare detaliu şi imen­sitatea lor ca ansamblu. Fiecare în parte este mai impre­sio­nantă decât cealaltă, fiecare mons­tru tăcut, aproape mort, îţi zâmbeşte trist, dar doar dacă simte că te uiţi atent la el.

Povestindu-​​le bunici­lor mei despre intenţia de a mă muta aici şi fap­tul că locu­iesc chiar în cen­tru, pe strada Brezoianu, amândoi m-​​au întrebat de Gambrinus. Am avut intenţia să mint, pen­tru moment, gândindu-​​mă că probabil a avut ace­eaşi soartă ca şi Capşa, şi e probabil unul dintre punctele de atracţie ale Bucureştiului modern, care se înfruptă snob din nostalgie.

Dar le-​​am spus că nu ştiu nimic, locul sau numele netrezind nici o imagine în memo­ria mea pe moment. Revenind “acasă”, am des­cope­rit că e una din clădirile pe lângă care trec cu indife­renţă aproape de fiecare dată când ies din casă, o clădire care la prima impre­sie provoacă silă; abia mai stă, acope­rită de două ban­nere imense, ilu­mi­nate, ale unei com­pa­nii imobili­are cu tentă telenovelistică.

Şi văd asta blocat fiind la un sema­for, în faţa unui McDonald’s, ast­fel că sce­nariul să fie denu­mit cu uşurinţă “în cel mai rău caz”.

N-​​am curajul să le povestesc alor mei despre asta. Prefer să-​​i las cu speranţa.

Concluzia e ace­eaşi peste tot: contrastele sunt imense şi este prima impre­sie a oricui, chiar dacă nu ştie să o defi­nească sau să o perceapă aşa repede. Întreaga ţară este una con­stru­ită pe contraste şi de aceea nu ne pasă nici măcar de bani, pen­tru că dacă ne-​​am da seama ce bani am putea face din turis­mul con­struit pe această imagine renovată, am avea altă discuţie acum. Ne pasă de bani, dar toc­mai de aceea, nici măcar de ei nu ne pasă.

Nu ne pasă de noi, de ce avem şi de ce am putea avea. Chiar dacă ne pasă să avem.

O altă poveste por­neşte chiar din mine, din pasiu­nea mea de desig­ner, ca să spun generic.

Văd două afişe pe o coloană. Nu mă surprinde fap­tul că nici măcar aici nu există spaţii special ame­najate pen­tru asta, deşi oraşul tră­ieşte pe publicitate. Un afiş pen­tru un spectacol de tea­tru cu 7 – 8 nume din top 10 al ţării şi alături un afiş… nici nu mai ştiu pen­tru ce. Evident, atenţia îmi este atrasă de al doi­lea. Culori vii, hârtie lucioasă, imagini haioase, vesele. O minciună gene­rală, una sfruntată, cum îi stă bine ori­cărui desig­ner de gen ajuns. Pentru că aici ai sta­tut social. Afişul cu tea­tru pe hârtie reciclată, aproape igie­nică, fundal negru, trist, un font gene­ric, băbesc chiar, culori şterse, poze cioplite deşi lucrate atent…

Mai încolo, un afiş pen­tru un concert hip-​​hop, făcut în casă, tras la xerox alb-​​negru, dese­nat într-​​o noapte de vreun puşti (care se sem­nează pe afiş) cu gân­dul că cinva îl va observa şi va avea o şansă-​​n plus la jobul lui de vis, în adverti­sing. Că aşa ai statut.

Inevitabil mă gândesc de unde am por­nit şi eu şi probabil că toţi am făcut la fel, undeva, pe la începuturi. Şi cred că am uitat toţi de unde am por­nit. Am uitat că vro­iam doar să facem lucruri fru­moase şi am ajuns să facem minciuni fru­moase. Pentru că e mai simplu.

Minţim pen­tru bani, pen­tru pre­mii, pen­tru corpo­raţii; minţim şi asta e accep­tabil, dacă n-​​am uita ceea ce contează de fapt, cine are într-​​adevăr nevoie de bani, pre­mii, publicitate şi pro­movare. Asta pen­tru că ne gândim la noi şi atât. Sau nici măcar la noi, de fapt. Ne gândim la capra vecinului.

Sunt surprins de felul în care lumea pri­veşte pro­iectele voluntare şi care nu urmăresc beneficii financiare. Pur şi simplu sunt stupefiaţi. E dezolant, une­ori, să simţi dez­u­ma­nizarea asta. Îţi pui întrebări.

Şi ăsta e un lucru pe care-​​l văd în Bucureşti la fiecare pas. Bucureştiul nu e o societate, e o aglo­me­raţie de per­so­naje care chiar dacă inte­racţio­nează, uită de ce o fac. Pentru că nimă­nui nu-​​i pasă de celălat. Nu într-​​un mod constructiv.

O altă poveste care mă deran­jează este, deşi există această invazie de provinciali — şi că probabil circa 30% din popu­laţia acestui oraş este foarte nou-​​venită, ca să spun aşa, incluzând turiş­tii – , lipsa infor­maţi­i­lor şi a sig­nalisticii este aproape dureroasă.

În fiecare staţie de autobuz, cu greu găsesc plăcuţa pe care sunt afişate tra­se­ele, dar problema este că nu voi şti nici­odată unde cir­culă autobu­zele respective, pen­tru că sunt doar nişte numere mărunte, de cele mai multe ori vandalizate. Trebuie să întreb un trecă­tor, sau un amic, de acasă, ce autobuz să iau. Mă gândesc că toată lumea se înghe­suie în autobu­zul 300 pen­tru că nimeni nu ştie rute alter­native. Ca de exemplu http://www.ratb.ro/ vs http://ratb.ro/ Şi nu pot concepe că din 19 troleibuze şi un număr infi­nit de autobuze, doar unul e per­ma­nent aglomerat.

Cu biletele, nici nu mai vorbesc. Dacă nu ştii că biletele se pot cumpăra de la chioşcurile de ziare şi doar după un program (orar şi cotidian) complet independent de progra­mul mijloacelor de trans­port şi numai din anu­mite staţii, eşti la mila taxi­metriş­ti­lor, despre care nu vreau să discut acum. Aici toată lumea are abo­na­ment, sau cir­culă fără nimic. Aproape de fiecare dată am fost sin­gu­rul care a compostat bilet. Şi pen­tru că se aplică regula de mai sus, în care nu ne pasă de nimeni, nu contează că de fapt cei nou-​​veniţi în oraş sunt princi­palii cli­enţi ai mijloacelor de trans­port. Sau că în alte oraşe poţi lua un bilet chiar din mijlo­cul de trans­port, deci indife­rent de ora sau ziua în care acesta circulă.

Dar ideea este că atât de uşor precum mă pot descurca într-​​un mall, pen­tru că la fiecare capăt de scară sau uşă de lift există un plan al locaţiei cu toate ele­mentele de care am nevoie, aşa de uşor ar trebui să pot face asta în oraş, fie că sunt turist, căută­tor de comori sau decât get-​​beget.

Poate că vara e mai uşor, stră­zile sunt bine sem­nalizate (mai puţin bulevardele princi­pale, pe care ar trebui să le ştii din naştere, se pare), chiar dacă plăcuţele sunt iden­tice cu cele din Paris, dar iarna nici măcar punctele princi­pale de reper nu le găseşti uşor. Nici măcar la metrou nu e mai simplu.

Şi poate nu contează provincialii nou-​​veniţi. Poate că ei trebu­iesc trataţi precum româ­nii în Italia sau imigranţii în gene­ral, pen­tru că nu aduc decât rău, nu? Dar dacă ne imagi­năm că suntem turişti într-​​un alt oraş, european sau nu, ne vom da seama repede că nu taxiul este prima noastră opţiune şi nici sta­tul în hotel.

Dar. Să nu dispe­răm. De asta mi-​​a fost frică să vin aici dintot­dea­una. Pentru că ar fi trebuit să fac pasul ăsta de mult. Când lucrezi zil­nic şi-​​ţi place ce faci, ajungi să îţi dai seama dacă la un moment dat nu mai ai ce învăţa acolo unde eşti, dacă nu mai ai cum evo­lua la nive­lul la care ai făcut-​​o până atunci. Şi-​​atunci trebuie să faci ceva, dacă ai curaj. Eu n-​​am avut Până acum.

Fiecare gene­ralizare e peri­cu­loasă, ştiu că există şi alt­ceva, alt­fel de oameni. De când am venit aici mă simt bine, chiar dacă nu am ajuns să fac tot ce mi-​​am propus să fac; am cu cine să mă bucur, am unde să mă bucur, am cunoscut şi am recu­noscut oameni alături de care pot împărtăşi un zâmbet sincer. Există oameni buni şi oameni pe care e mai bine să-​​i accepţi aşa cum sunt, există un frea­măt cultural enorm, pe care trebuie doar să-​​l des­coperi şi să te laşi cuprins de el. Iar fiecare sticker sau tag, fiecare snob de la volan sau din magazi­nele cu vitrină uri­aşă şi litere argin­tii, fiecare taxi­metrist cu spume la gură, cerşe­tor cu povestea lui, manager cu becu­leţ la ureche, câine vagabond sau tânăr noncon­for­mist, fiecare ste­re­o­tip ada­ugă ceva la cultura acestui oraş, pen­tru mine încă fasci­nant, chiar dacă în diver­sitatea lui, lip­sit de ea.

Şi Bucureştiul e un oraş pe care îl poţi iubi. Iar aşa cum îl văd eu azi, sub umbra poveş­ti­lor de altă dată şi a plimbări­lor mele din copilărie, alături de buni­cul meu, e un oraş fru­mos. Sper că şi oame­nii să vadă asta.

— —  —  —  — -
Now playing: The Chemical Brothers — Life Is Sweet

Povestea e simplă. Iulian Comănescu a “des­cope­rit” că Wikipedia în limba română are 99.xxx articole şi deci foarte puţine până la 100.000. Pe prima pagină a enciclopediei, există 3 catego­rii după care sunt enciclopedi­ile împărţite: 10.000+ articole, 100.000+ articole şi 200.000+ articole (care e în per­ma­nentă rotaţie). Ideea e să hai să scriem şi noi, să ajungem la 100.000+ (pen­tru că polo­nii şi slove­nii au mai multe ca noi, completez eu).

Hai!

Povestea e mai complicată. În pri­mul rând, trebuie să învăţaţi să scrieţi corect, adică cu diacri­tice. Şi ştiu că nu vă convine. Apoi e complicat că trebuie să docu­mentezi sur­sele şi să justifici ce ai scris acolo. Şi iar nu vă convine. Apoi mai trebuie să folo­seşti alte câteva coduri şi sti­luri şi etichete şi ştiu că asta chiar nu vă place. Apoi e bine ca un articol să fie cât mai complex şi neper­so­nal, pen­tru că e o enciclopedie; să fie de calitate, să nu fie un ciot, iar asta ia timp şi tot nu vă place. Sau poate mă înşel

Dar.

Gândiţi-​​vă la nişte subiecte care vă plac. La pasiu­nile voastre. La inte­rese, hobby-​​uri etc. Mie mi-​​a plăcut să scriu de exemplu despre Cabernet Sauvignon, despre natură, sau despre somn, că-​​mi place; sau despre Thievery Corporation, sau despre puzzle, că-​​mi plac şi astea. Şi multe altele, că e o enciclopedie. Şi nu le-​​am ter­mi­nat. Dar nu contează, nu sunt cioturi şi oricum pri­mul pas e cel mai greu de făcut aşa că de aici puteţi completa voi.

Şi dacă ţi-​​e greu să faci tu pri­mul pas, atunci caută acele cioturi şi completează-​​le. Sau ia un articol din altă limbă şi tradu-​​l. Chiar dacă nu ada­ugă la numărul de articole, mergem pe calitate, totuşi, şi important e să-​​ţi placă ce faci ca să o faci cât mai bine.

Fiecare blogger dintre noi are un subiect pe care îl tratează. Deci, are cel puţin o pasiune. Şi stă şi pe net. Dacă tot avem chef şi timp să ne jucăm pe blo­gu­rile noastre şi ne place ca lumea să ne citească şi să reţină ceva din aceste poveşti, de ce n-​​am face acelaşi lucru la un nivel mai mare şi poate ceva mai util?

Aşa că pe scurt, pen­tru că oricine are ceva de scris, dau leapşa la toată gaşca pe care o citesc: add, Adi Pintilie, Adrian Laboş, Alejandra, Alex Buga, Alex Pax, Alexandru Cristache, Alexandru Gugurel, Alexandru Petria, Alexandru Mironescu, ArTiStul, Andrei Robu, Aurelian Săndulescu, Bistrian Iosip, BlindGirl, Bogdan, Bogdan Beşliu, Bogdan Pantoc, Cătălina, Ceilalţi, Chestionabil, ciops, Ciprian Burcovschi, Ciprian Gavriliu, Cristian “Kit” Paul, Cristina Negrău, Dan Andronic, Daniel Octavian, Daniel Prorociuc, Dartadesign blog, Dorin Lazăr, Diana, Emi Gal, Florin Chereji, Florin Hatmanu, Gavagai, Iancu Barbărasă, Iann, Ionuţ Popa, IronMAN, Irene, Iulia, Liviu Oros, Lucian Huţanu, Lucian Marin, Octavian Ungureanu, Ovidiu, Ovidiu Hrin, Proclet, Radu Ceucă, Răzvan Exarhu, Mihai Drăgan, Mircea Nicolae, Moshe şi Mordechai, scribu, SUPERtzeapa!org, Ştefan Bălan, Ştefan Lucuţ, Ştefan Schipor, tux şi Zdeto. Şi cine nu e trecut, să se simtă Şi dacă fiecare dintre voi scrie câte unul, avem încă vreo 60 de articole în plus.

Spor!

Nou: Ieri (vineri) seară toc­mai am trecut de 100.000 Citind comu­nica­tul de presă, aflăm că numărul articolelor s-​​a dub­lat în 2007 (de la 50.000).

— —  —  —  — -
Now playing: Soul Coughing — Soft Serve