Lumea este o tragedie pentru cei ce simt, dar o comedie pentru cei ce gândesc.

— Horace Walpole #

Nu ştiu de ce mi-am adus aminte de chestia asta, dar e tare frumos zis… Eu aleg calea de mijloc

Bun, deci care e povestea cu această mâncare organică? Termenul vine de prin 1939 când un gagiu britiş a zis că ferma trebuie să fie un organism care să menţină un echilibru ecologic şi alte de-astea.

Acum ceva timp, am aflat de concursul organizat de UE pentru realizarea unui logo ce va fi aplicat pe toate produsele alimentare ce respectă acest concept. M-am aliat cu Luciana şi Cornelia (pentru că aveam nevoie de un student la arte, conform regulamentului :P) şi am ajuns la concluzia că avem nevoie de ceva care, conform teoriei de mai sus, să spună despre mâncare, holism şi grijă pentru ce-i al nostru.

Aşa că am luat o furculiţă (că în Europa nu se haleşte cu beţişoare), un spic de cereală (că aşa s-a născut agricultura ce ne hrăneşte), o inimioară (de fapt, mai multe – pentru ca planeta şi omuleţii de pe ea să nu crape de infarct) şi le-am strâns pe toate la un loc, într-un concept holistic

La final am picurat în vârf şi-un strop de apă, ca să le dăm viaţă tuturor, să lăsăm inima să se deschidă.

După concept am avut nevoie de o rezolvare grafică minimalistă, astfel încât, pe lângă poveste, acest logo să aibă o versatilitate maximă, fapt ce înseamnă poziţionare pe verticală şi orizontală, folosirea culorilor deja existente în conceptul de ambalaj, redarea la dimensiuni mici sau mari etc.

Acestea fiind spuse, ne dorim succes!

* * *

Imaginile sunt preluate de pe DieLine şi aparţin propritarilor respectivi. Întrucât regulamentul concursului nu a permis să le trimit, aceste imagini sunt făcute doar pentru exemplificare aici, pe blog.

Înainte stăteai în cur şi înghiţeai ce primeai, iar acum stai în cur şi cauţi ce ai nevoie. Informaţie comercială sau nu. Ce-o să fie mâine?

Internetul în comparaţie cu “mediile tradiţionale” (aka TV, ziar etc.) este precum fizica cuantică în comparaţie cu cea clasică: de neînţeles. Motivul (care este de fapt revelaţia) este că acestea sunt mult mai umane, mai aproape de spirit, mai intuitive şi în acelaşi timp relative

Dacă n-aţi priceput nimic, înseamnă că nu ştiţi ce e aia fizică cuantică sau lucraţi în “mediile tradiţionale”
Pentru detalii despre fizica cuantică, citiţi măcar primele 15 rânduri din explicaţia de pe Think Quest, iar pentru detalii despre ce poate face internetul, vedeţi, de exemplu, www.yelp.com

Iar bucata asta:

Ce e important in viaţă? Păi să-ţi faci o familie, să-ţi cumperi o casă şi să ai o slujbă sigură. Ne căsătorim mâine, ne cumpărăm o casă cu credit pe 30 de ani care ne ia 65% din venituri şi ne angajăm la o bancă! Ce putea să sune mai bine decât asta acum un an?! Cred că ar fi fost extrem de bucuroasă mama pentru mine. Aş fi fost un om normal. S-ar fi putut duce să discute cu lumea şi ar fi putut fi mândră de realizarile fiului ei, pentru că are acelaşi sistem de referinţe cu lumea.

…este absolut superbă!

De câteva luni ne-am mutat cu chirie într-un apartament boem, două camere, bucătărie de vară şi terasă (cine ştie, cunoaşte :P) pentru un preţ de 350€. Înainte stăteam (4)  într-un apartament cu rata de 600€, în nişte condiţii pe care cu indulgenţă le-aş putea numi “similare”.

* * *

În vreo 2 ani (sau mai repede) vrem să ne mutăm în Timişoara, sau poate (pentru o vreme) în altă ţară, sau, de ce nu, înapoi acasă. Acum putem.

Ne-am găsit liniştea pe care ne-am dorit-o şi cel puţin eu sunt convins că această variantă are cele mai multe avantaje.

Nu vorbesc aiurea. Am acasă un apartament cumpărat, fără rate (în care acum stă mama mea) şi după vreo doi ani acolo şi doi aici pot oferi orice garanţie că nu există nicio diferenţă, ba dimpotrivă:

Faptul că stăm aici ne oferă o serie de avantaje financiare – pe care le enumeră şi Mănac –, aceeaşi linişte — ba chiar poate mai mare, pentru că socializăm cu proprietarii (nişte oameni foarte ok), avem ocazia să ne schimbăm locaţia (corect), să ne schimbăm administratorul şi vecinii de fiecare dată când simţim nevoia (deşi n-am simţit-o până acum de nici un fel) —, paradoxal, un entuziasm mai mare când vine vorba de amenajări şi decoraţiuni – pentru că ştim că avem voie să greşim – şi multe alte chestii la care nu mă pot gândi acum pentru că miroase a iarbă

Dragilor, gândiţi-vă de mai multe ori înainte de acea căsătorie cu sistemul: consumerismul ne-a adus aici. Apartamentele de 150.000€ din Militari de care zice Mănac sunt exemplul cel mai bun. Criza în care ne aflăm este exemplul cel mai bun. Vremea este exemplul cel mai bun.

Nu este –ce vrei tu– să ai un lucru pe care nu ţi-l permiţi. Iar acel lucru nu ţi-l permiţi tocmai din cauza asta. Cineva, undeva, trebuie să rupă cercul.

Gata, ne vedem la bere!

Deşi pe site-ul lor zice 16 octombrie, eu mâine-mi iau bilet. În sfârşit, evenimentul pe care l-am aşteptat toată viaţa

E doar o leapşă, dar o accept, tocmai pentru că sunt de foarte puţin timp aici (încă neoficial), deci ar fi bine să am cu ce să-mi compar impresiile de peste vreun an sau mai mult. Am să fiu subiectiv şi parţial ignorant.

Primul lucru despre care aş vrea să scriu este unul care s-ar încadra la categoria Un ochi râde, unul plânge. E vorba de clădirile de locuinţe construite în ultimii 50–70 de ani, pe care, aşa cum am aflat cu stupoare, bucureştenii preferă să le lase să se dărâme, întrucât e mai ieftin să construieşti ceva nou decât să renovezi. Sunt zeci de blocuri şi varii clădiri imense care aşteaptă părăsite în centrul oraşului (şi nu numai) şi este prima impresie pe care o ai despre oraş. Un oraş uitat, trist, dezolant, un Cernobâl pe care nimeni nu-l mai vrea, din care a dispărut orice zâmbet şi orice speranţă sau dorinţă de mai bine.

Aşteptând în staţiile de autobuz, pe geamul din dreapta al taxiului sau plimbându-mă hai-hui pe străzi, nu pot să mă abţin să nu le admir, să contemplu fiecare detaliu şi imensitatea lor ca ansamblu. Fiecare în parte este mai impresionantă decât cealaltă, fiecare monstru tăcut, aproape mort, îţi zâmbeşte trist, dar doar dacă simte că te uiţi atent la el.

Povestindu-le bunicilor mei despre intenţia de a mă muta aici şi faptul că locuiesc chiar în centru, pe strada Brezoianu, amândoi m-au întrebat de Gambrinus. Am avut intenţia să mint, pentru moment, gândindu-mă că probabil a avut aceeaşi soartă ca şi Capşa, şi e probabil unul dintre punctele de atracţie ale Bucureştiului modern, care se înfruptă snob din nostalgie.

Dar le-am spus că nu ştiu nimic, locul sau numele netrezind nici o imagine în memoria mea pe moment. Revenind “acasă”, am descoperit că e una din clădirile pe lângă care trec cu indiferenţă aproape de fiecare dată când ies din casă, o clădire care la prima impresie provoacă silă; abia mai stă, acoperită de două bannere imense, iluminate, ale unei companii imobiliare cu tentă telenovelistică.

Şi văd asta blocat fiind la un semafor, în faţa unui McDonald’s, astfel că scenariul să fie denumit cu uşurinţă “în cel mai rău caz”.

N-am curajul să le povestesc alor mei despre asta. Prefer să-i las cu speranţa.

Concluzia e aceeaşi peste tot: contrastele sunt imense şi este prima impresie a oricui, chiar dacă nu ştie să o definească sau să o perceapă aşa repede. Întreaga ţară este una construită pe contraste şi de aceea nu ne pasă nici măcar de bani, pentru că dacă ne-am da seama ce bani am putea face din turismul construit pe această imagine renovată, am avea altă discuţie acum. Ne pasă de bani, dar tocmai de aceea, nici măcar de ei nu ne pasă.

Nu ne pasă de noi, de ce avem şi de ce am putea avea. Chiar dacă ne pasă să avem.

O altă poveste porneşte chiar din mine, din pasiunea mea de designer, ca să spun generic.

Văd două afişe pe o coloană. Nu mă surprinde faptul că nici măcar aici nu există spaţii special amenajate pentru asta, deşi oraşul trăieşte pe publicitate. Un afiş pentru un spectacol de teatru cu 7–8 nume din top 10 al ţării şi alături un afiş… nici nu mai ştiu pentru ce. Evident, atenţia îmi este atrasă de al doilea. Culori vii, hârtie lucioasă, imagini haioase, vesele. O minciună generală, una sfruntată, cum îi stă bine oricărui designer de gen ajuns. Pentru că aici ai statut social. Afişul cu teatru pe hârtie reciclată, aproape igienică, fundal negru, trist, un font generic, băbesc chiar, culori şterse, poze cioplite deşi lucrate atent…

Mai încolo, un afiş pentru un concert hip-hop, făcut în casă, tras la xerox alb-negru, desenat într-o noapte de vreun puşti (care se semnează pe afiş) cu gândul că cinva îl va observa şi va avea o şansă-n plus la jobul lui de vis, în advertising. Că aşa ai statut.

Inevitabil mă gândesc de unde am pornit şi eu şi probabil că toţi am făcut la fel, undeva, pe la începuturi. Şi cred că am uitat toţi de unde am pornit. Am uitat că vroiam doar să facem lucruri frumoase şi am ajuns să facem minciuni frumoase. Pentru că e mai simplu.

Minţim pentru bani, pentru premii, pentru corporaţii; minţim şi asta e acceptabil, dacă n-am uita ceea ce contează de fapt, cine are într-adevăr nevoie de bani, premii, publicitate şi promovare. Asta pentru că ne gândim la noi şi atât. Sau nici măcar la noi, de fapt. Ne gândim la capra vecinului.

Sunt surprins de felul în care lumea priveşte proiectele voluntare şi care nu urmăresc beneficii financiare. Pur şi simplu sunt stupefiaţi. E dezolant, uneori, să simţi dezumanizarea asta. Îţi pui întrebări.

Şi ăsta e un lucru pe care-l văd în Bucureşti la fiecare pas. Bucureştiul nu e o societate, e o aglomeraţie de personaje care chiar dacă interacţionează, uită de ce o fac. Pentru că nimănui nu-i pasă de celălat. Nu într-un mod constructiv.

O altă poveste care mă deranjează este, deşi există această invazie de provinciali — şi că probabil circa 30% din populaţia acestui oraş este foarte nou-venită, ca să spun aşa, incluzând turiştii–, lipsa informaţiilor şi a signalisticii este aproape dureroasă.

În fiecare staţie de autobuz, cu greu găsesc plăcuţa pe care sunt afişate traseele, dar problema este că nu voi şti niciodată unde circulă autobuzele respective, pentru că sunt doar nişte numere mărunte, de cele mai multe ori vandalizate. Trebuie să întreb un trecător, sau un amic, de acasă, ce autobuz să iau. Mă gândesc că toată lumea se înghesuie în autobuzul 300 pentru că nimeni nu ştie rute alternative. Ca de exemplu http://www.ratb.ro/ vs http://ratb.ro/ Şi nu pot concepe că din 19 troleibuze şi un număr infinit de autobuze, doar unul e permanent aglomerat.

Cu biletele, nici nu mai vorbesc. Dacă nu ştii că biletele se pot cumpăra de la chioşcurile de ziare şi doar după un program (orar şi cotidian) complet independent de programul mijloacelor de transport şi numai din anumite staţii, eşti la mila taximetriştilor, despre care nu vreau să discut acum. Aici toată lumea are abonament, sau circulă fără nimic. Aproape de fiecare dată am fost singurul care a compostat bilet. Şi pentru că se aplică regula de mai sus, în care nu ne pasă de nimeni, nu contează că de fapt cei nou-veniţi în oraş sunt principalii clienţi ai mijloacelor de transport. Sau că în alte oraşe poţi lua un bilet chiar din mijlocul de transport, deci indiferent de ora sau ziua în care acesta circulă.

Dar ideea este că atât de uşor precum mă pot descurca într-un mall, pentru că la fiecare capăt de scară sau uşă de lift există un plan al locaţiei cu toate elementele de care am nevoie, aşa de uşor ar trebui să pot face asta în oraş, fie că sunt turist, căutător de comori sau decât get-beget.

Poate că vara e mai uşor, străzile sunt bine semnalizate (mai puţin bulevardele principale, pe care ar trebui să le ştii din naştere, se pare), chiar dacă plăcuţele sunt identice cu cele din Paris, dar iarna nici măcar punctele principale de reper nu le găseşti uşor. Nici măcar la metrou nu e mai simplu.

Şi poate nu contează provincialii nou-veniţi. Poate că ei trebuiesc trataţi precum românii în Italia sau imigranţii în general, pentru că nu aduc decât rău, nu? Dar dacă ne imaginăm că suntem turişti într-un alt oraş, european sau nu, ne vom da seama repede că nu taxiul este prima noastră opţiune şi nici statul în hotel.

Dar. Să nu disperăm. De asta mi-a fost frică să vin aici dintotdeauna. Pentru că ar fi trebuit să fac pasul ăsta de mult. Când lucrezi zilnic şi-ţi place ce faci, ajungi să îţi dai seama dacă la un moment dat nu mai ai ce învăţa acolo unde eşti, dacă nu mai ai cum evolua la nivelul la care ai făcut-o până atunci. Şi-atunci trebuie să faci ceva, dacă ai curaj. Eu n-am avut Până acum.

Fiecare generalizare e periculoasă, ştiu că există şi altceva, altfel de oameni. De când am venit aici mă simt bine, chiar dacă nu am ajuns să fac tot ce mi-am propus să fac; am cu cine să mă bucur, am unde să mă bucur, am cunoscut şi am recunoscut oameni alături de care pot împărtăşi un zâmbet sincer. Există oameni buni şi oameni pe care e mai bine să-i accepţi aşa cum sunt, există un freamăt cultural enorm, pe care trebuie doar să-l descoperi şi să te laşi cuprins de el. Iar fiecare sticker sau tag, fiecare snob de la volan sau din magazinele cu vitrină uriaşă şi litere argintii, fiecare taximetrist cu spume la gură, cerşetor cu povestea lui, manager cu beculeţ la ureche, câine vagabond sau tânăr nonconformist, fiecare stereotip adaugă ceva la cultura acestui oraş, pentru mine încă fascinant, chiar dacă în diversitatea lui, lipsit de ea.

Şi Bucureştiul e un oraş pe care îl poţi iubi. Iar aşa cum îl văd eu azi, sub umbra poveştilor de altă dată şi a plimbărilor mele din copilărie, alături de bunicul meu, e un oraş frumos. Sper că şi oamenii să vadă asta.

—————-
Now playing: The Chemical Brothers — Life Is Sweet

Hai!

Povestea e mai complicată. În primul rând, trebuie să învăţaţi să scrieţi corect, adică cu diacritice. Şi ştiu că nu vă convine. Apoi e complicat că trebuie să documentezi sursele şi să justifici ce ai scris acolo. Şi iar nu vă convine. Apoi mai trebuie să foloseşti alte câteva coduri şi stiluri şi etichete şi ştiu că asta chiar nu vă place. Apoi e bine ca un articol să fie cât mai complex şi nepersonal, pentru că e o enciclopedie; să fie de calitate, să nu fie un ciot, iar asta ia timp şi tot nu vă place. Sau poate mă înşel

Dar.

Gândiţi-vă la nişte subiecte care vă plac. La pasiunile voastre. La interese, hobby-uri etc. Mie mi-a plăcut să scriu de exemplu despre Cabernet Sauvignon, despre natură, sau despre somn, că-mi place; sau despre Thievery Corporation, sau despre puzzle, că-mi plac şi astea. Şi multe altele, că e o enciclopedie. Şi nu le-am terminat. Dar nu contează, nu sunt cioturi şi oricum primul pas e cel mai greu de făcut aşa că de aici puteţi completa voi.

Şi dacă ţi-e greu să faci tu primul pas, atunci caută acele cioturi şi completează-le. Sau ia un articol din altă limbă şi tradu-l. Chiar dacă nu adaugă la numărul de articole, mergem pe calitate, totuşi, şi important e să-ţi placă ce faci ca să o faci cât mai bine.

Fiecare blogger dintre noi are un subiect pe care îl tratează. Deci, are cel puţin o pasiune. Şi stă şi pe net. Dacă tot avem chef şi timp să ne jucăm pe blogurile noastre şi ne place ca lumea să ne citească şi să reţină ceva din aceste poveşti, de ce n-am face acelaşi lucru la un nivel mai mare şi poate ceva mai util?

Aşa că pe scurt, pentru că oricine are ceva de scris, dau leapşa la toată gaşca pe care o citesc: add, Adi Pintilie, Adrian Laboş, Alejandra, Alex Buga, Alex Pax, Alexandru Cristache, Alexandru Gugurel, Alexandru Petria, Alexandru Mironescu, ArTiStul, Andrei Robu, Aurelian Săndulescu, Bistrian Iosip, BlindGirl, Bogdan, Bogdan Beşliu, Bogdan Pantoc, Cătălina, Ceilalţi, Chestionabil, ciops, Ciprian Burcovschi, Ciprian Gavriliu, Cristian “Kit” Paul, Cristina Negrău, Dan Andronic, Daniel Octavian, Daniel Prorociuc, Dartadesign blog, Dorin Lazăr, Diana, Emi Gal, Florin Chereji, Florin Hatmanu, Gavagai, Iancu Barbărasă, Iann, Ionuţ Popa, IronMAN, Irene, Iulia, Liviu Oros, Lucian Huţanu, Lucian Marin, Octavian Ungureanu, Ovidiu, Ovidiu Hrin, Proclet, Radu Ceucă, Răzvan Exarhu, Mihai Drăgan, Mircea Nicolae, Moshe şi Mordechai, scribu, SUPERtzeapa!org, Ştefan Bălan, Ştefan Lucuţ, Ştefan Schipor, tux şi Zdeto. Şi cine nu e trecut, să se simtă Şi dacă fiecare dintre voi scrie câte unul, avem încă vreo 60 de articole în plus.

Spor!

Nou: Ieri (vineri) seară tocmai am trecut de 100.000 Citind comunicatul de presă, aflăm că numărul articolelor s-a dublat în 2007 (de la 50.000).

—————-
Now playing: Soul Coughing — Soft Serve

Dacă de la americani nu am învăţat nimic, măcar de la ruşi să o facem.

—————-
Now playing: Boys Noize — Arcade Robot

Cuvinte considerate obscene, ca pula, pizda sau coaie, vor intra oficial in Dictionarul Limbii Romane (DLR), care este programat a fi finalizat anul viitor. Persoanele care vor rosti aceste cuvinte nu vor mai fi nevoite sa se fereasca, intrucat acestea vor fi recunoscute in mod public. Membrii Academiei Romane au decis sa oficializeze aceste cuvinte, cat si o serie foarte vasta de termeni care nu au fost acceptati pana acum din cauza atitudinii mult prea pudice a redactorilor din trecut.

Un articol cretin, despre un lucru deştept.

—————-
Now playing: Impact FM — Flying Soul cu floppy

Era de aşteptat. Guvernul SUA a cheltuit 15 miliarde de dolari pe un program de amprentare şi fotografiere a vizitatorilor la frontieră fără să prindă nici un terorist. Sectorul public nu era, evident, echipat să Caute Cum Trebuie.

Un sf de la Cory Doctorow pe care m-am apucat să-l traduc dar n-am apucat să-l termin din cauză că nu-i găseam un titlu potrivit
Ştefan Talpalaru măcar a reuşit să termine traducerea.

—————-
Now playing: Mercan Dede — Kanatlar Kitabi

[…] Iată, aşadar, am rămas o româncă derutată, într-o Românie derutată, care, paradoxal, află nesolicitate taine din dormitorul celebrităţilor de carton ale zilei, dar nu găseşte răspunsul la nenumăratele întrebări referitoare la viitorul nostru al tuturor. Da, ăsta este paradoxul societăţii în care trăim: ştim, totuşi nu ştim. Căci între două episoade captivante din „telenovela Elodia Ghinescu – Cioacă” şi piciorul de lemn al lui Prigoană proptit pe biroul lui Dan Diaconescu, ne marchează un singur lucru: confuzia […].

Şi eu care credeam că doar românii care se informează doar din internet sunt confuzi… N-am citit nici un ziar, n-am urmărit nici un post de televiziune în tot acest timp. Tot ce ştiu e de pe net şi tot nu ştiu mai nimic. Ne transformăm în America?

Alchimistul ne spune o poveste cu tâlc.

—————-
Now playing: Lemon Jelly — Page One

Logo-urile a 58 de corporaţii ce au contribuit la identitatea Americii de Nord. După cum spun cei de la NYTO Studios, acestea oferă confort, înlocuind noţiunea de familie sau patrimoniu cultural. Deci un quilt.

—————-
Now playing: Unklejam — Hello

Campania antiromânească din Italia, un exemplu clasic de propagandă neagrăCe se întâmplă zilele astea legate de infractorii români din Italia a atins cote isterice. De câteva zile mă uit la ceea ce se întâmplă şi spun, oricui vrea să mă asculte, că asistăm la o manevră politică a lui Walter Veltroni, primarul Romei, bazată pe propagandă neagră. E o simplă campanie de comunicare, bazată pe extragerea preferenţială a unor date sociale. E imposibil ca în Roma să aibă loc un singur viol într-o zi… e imposibil ca doar infractorii români să fure genţi, portofele şi biciclete…

Punct pe i de la Dan Andronic, alături cu ce spune Cristoiu.

—————-
Now playing (un fel de dedicaţie): Serj Tankian — The Unthinking Majority

2 este singurul număr prim par.

Mulţimea numerelor prime este infinită.

Probabilitatea ca orice număr prim să fie par este egală cu 1 pe infinit, adică 0.

În concluzie, este imposibil ca un număr prim să fie par—deci 2 nu există.

—————-
Now playing: Katie Melua — Mary Pickford