Ca să nu-i spun evoluție. Stârnit de articolul de pe feeder.ro (și de cel de pe Engadget) și pentru că aveam în plan gândul ăsta de ceva timp, vă prezint și eu etapele pe care le-am parcurs pe drumul telefoniei mobile.

Am început undeva prin 1998, pe vremea când performanțele telefonului mobil se măsurau în numărul de linii afișate simultan pe ecran, cu un Nokia 5110. Ajunsese într-un fel telefonul de serviciu, eram singurul dintre cei „de jos” care avea telefon mobil așa că-l pasam între colegi. Uneori rămâneam peste weekend cu un Motorola StarTAC roz, când colegii aveau nevoie de semnal bun la pește sau la o cabană unde eu nu reușeam să ajung.
La un moment dat făcusem rost de o carcasă nouă, roșie, cu clapetă protectoare peste taste. Fantastic!
Evident, era perioada comunicării prin bip-uri. Aveam o cartelă Connex.
Până la urmă telefonul a rămas acolo, în tipografie, ca telefon fix

1999, PHILIPS Savvy. Cred că de fapt am avut două, pentru că vag îmi aduc aminte și de unul de altă culoare decât cel din ilustrație. Nu rețin ce combinații am făcut, dar știu că nu am dat bani pe el. Ba chiar nici nu-mi aduc aminte de unde l-am procurat. O experiență incredibilă. Nu în sensul bun.

Prin 2000 mi-am luat din Italia un Nokia 3210. Atunci a fost și momentul în care am trecut pe abonament și am schimbat și rețeaua, trecând pe „dialog”. M-a ținut multă vreme și cred că este telefonul de care am fost cel mai atașat. Cu siguranță telefonul care m-a făcut fan Nokia, mai ales după experiența cumplită cu PHILIPS.

Abia undeva în 2003 a venit momentul unei schimbări. Radio FM, căști, ecran color, termometru, rezistență la praf și umezeală, sunete polifonice, Nokia 5100. În plus, simțeam lipsa portului infra-roșu de la 5110. Ca să nu mai spun că eram the cool kid. L-am luat de la un magazin Orange proaspăt deschis în Constanța cu banii primiți de la un client pentru care m-am deplasat acolo. Stăteam în Iași. Prima oară când am folosit internet pe un telefon. GPRS prin WAP. Evident, fiind un telefon solid, m-a ținut și el vreo 3–4 ani.

Nokia 5300 a sosit în 2007, cred. Primul meu telefon cu cameră foto. Bluetooth. EDGE. USB. MicroSD. Player MP3. S-a stricat cel mai repede. Nu slide–ul a fost problema, ci ecranul. Am văzut mai multe telefoane din seria 5000 care s-au stricat în timp, fără să fi fost folosite agresiv sau incorect. Unul dintre ele chiar a avut ecranul defect în două situații.

Un an mai târziu am trecut pe E51. Am ajuns la concluzia că aveam nevoie de un telefon axat pe voce și date. Un telefon serios, fără prea multe compromisuri. Faptul că avea un ecran destul de mic și un senzor de lumină incorporat reducea significant consumul bateriei astfel că mă ținea și 4 zile. M-a încântat faptul că aveam câteva taste sau combinații de taste pentru funcții comune precum trecerea pe profil silențios sau acces la calendar sau email. De asemenea, mufă de 3,5 inci pentru căști. A fost primul telefon cu WiFi și astfel momentul în care am realizat că cel mai bun lucru la aceste dispozitive este internetul, fapt ce m-a influențat mult în decizia următoare

Deși timp de vreo 7 ani sau mai mulți am fost loial brandului Nokia, deja simțeam cum rămâne în urmă. Faptul că n-au aderat la Open Handset Alliance (pe-atunci nu știam că rezultatul va fi Android) m-a dezamăgit mult. Indiferent cât de naivă poate fi poziția de „open” într-o piață condusă de finanțe, faptul că au ales să meargă (sau, mai bine zis, să se plimbe) singuri pe un drum diferit n-a fost cea mai fericită poziție față de proverbul „unde-s mulți, puterea crește”. Și astăzi Nokia decide drumuri ciudate, dar cel puțin de această dată nu e singur(ă) pe drum. iPhone deja se certase cu Adobe și continua să își păstreze atitudinea arogantă, așa că nu mai era de mult o opțiune.

În momentul în care HTC a scos modelul Desire am știut că este ce vreau. Astfel că în august 2010 am avut primul telefon cu ecran tactil imens — cum spuneam mai sus — ideal pentru internet, capacități de personalizare extinse, GPS, accelerometru, senzor gravitațional, acces nelimitat la aplicații, povestea o știți. O jucărie foarte dragă mie, pe care o recomand oricărui om interesat să exploreze, să testeze, să împingă limite, să schimbe memoria sau bateria, să dea prețul corect etc. Așa că n-o recomand celor interesați să aibă un dispozitiv bun, dar de care nu știu să se folosească mai mult decât le este permis

Dacă ar fi să renunț la internet și la toate avantajele sale, m-aș întoarce lejer la Nokia 3210. Probabil implicit mi-aș reduce numărul de contacte la vreo 100. Aș purta telefonul la brâu, într-o teacă de piele

Astăzi duc dorul termometrului și rezistenței la praf și umezeală ale lui 5100. În rest, cred că dispozitivele au devenit suficient de naturale ca să nu mai simți nevoia altor elemente. Poate portul infra-roșu pe care acum nu știu sigur cum l-aș mai putea folosi.

—
The Dining Rooms — La Citta Nuda

Faza de colectare a datelor s-a încheiat astăzi la ora 00:00. Participarea a fost rezonabilă (peste 3 milioane de hituri, peste 12.000 de voturi exprimate). Din păcate însă, trăim în România: dintre cei care au votat că ar vedea pătrățele sau altceva în locul unor litere, 20% utilizau Windows Vista sau Windows 7, sisteme de operare despre care știm cu siguranță că afișează corect diacriticele noi.
Vom căuta o metodă de a identifica și elimina voturile exprimate în glumă, însă este puțin probabil să reușim în suficient de mare măsură încât să salvăm datele cu un nivel de aproximație rezonabil. Dacă nu reușim, analiza pur și simplu este inutilă la un astfel de nivel de eroare.

Dorim ca limba română să fie corect reprezentată pe Internet, din toate punctele de vedere. Iar limba română se scrie utilizând semne diacritice—și în niciun alt fel. Credem că acesta nu este un punct discutabil sau disputabil în niciun context, afară de cazul că există motive tehnice obiective care ar face comunicarea imposibilă.

Prin urmare, încercăm să venim în întâmpinarea creatorilor de conținut care caută să identifice momentul optim de migrare a propriilor baze de date la semnele diacritice corecte în limba română, indiferent dacă pornesc de la zero, dacă pornesc de la o bază de date care nu utilizează diacritice deloc sau, cel mai adesea, de la utilizarea semnelor diacritice vechi, aproximative (s cu sedilă, t cu sedilă) la caracterele care utilizează semnele diacritice corecte (s cu virgulă, t cu virgulă).

În prezent există două moduri de a reprezenta caracterele „ș” şi „ț” în format electronic (de exemplu pe Internet): o variantă este afișată corect pe aproape toate dispozitivele dar este incorectă din punct de vedere academic, iar cealaltă este corectă din punct de vedere academic însă nu este afișată corect pe unele dispozitive.

Acest sondaj are scopul de a determina în ce măsură dumneavoastră, consumatorii de conținut în format electronic, puteți vedea caracterele respective în forma lor corectă. Rezultatele statistice ale sondajului vor fi publicate și credem că ele vor fi utilizate de creatorii de conținut pentru a-și planifica momentul optim de tranziție către utilizarea caracterelor corecte.

Vă recomand să trimiteți sondajul cât mai multor persoane. Dacă nu vreți să trimiteți link-ul către această pagină, sondajul este și pe ro.Wikipedia.org. Mulțumim.

Cică astea sunt ingredientele. Am înmuiat puţin foile de lasagna (vreo 6+4+5=15 după dimensiunea tăvii mele) în apă caldă, apoi am tăiat un dovlecel în cubuleţe mici şi-am pregătit un sos din cca 400ml lapte, 3 ouă, o lingură sos de soia şi o lingură de fructoză. Apoi am frământat o bucată de caş sărat şi separat una de brânză de vaci, ceva mai mică.

Am aşezat primul strat de foi înmuiate, întinzându-le pe marginea tăvii dată cu un strop de unt. Apoi am aşezat brânza de vaci şi cubuleţele de dovlecel. Am turnat o treime din sos, acoperind uniform.

Apoi a urmat al doilea strat de foi, patru la număr, aşezate de-a latul tăvii, cât să acopere uşor stratul de jos. Peste ele, caşul sărat şi câteva frunze de busuioc proaspăt, mărunţit. Din nou o parte de sos (jumătate cam din ce-a rămas) şi ultimele foi, acoperite la margini de foile din primul strat (care au fost aşezate pe lângă pereţii tăvii).

Aici e partea frumoasă: O bucată de cca 150g de brânză de tip Rochefort (adică mucegăită şi cremoasă, olandeză — nu brie, nici camembert), ruptă bucăţele (că nu prea poate fi frământată) şi presărată uniform peste foi. În bolul de sos, am mai bătut un ou şi abia apoi am turnat toată omleta uniform peste plăcintă. La final, am fărâmiţat miezul de la vreo 10 nuci uscate. Unii pot presăra şi o linguriţă de fructoză, sau chiar puţină miere.

La cuptor, foc mediu. Stratul de sus a devenit  etanş (de la brânza ce se topeşte deasupra şi omleta închegată) şi apoi s-a umflat şi s-a ridicat ca un balon, numai bine cât să văd eu cum se rumeneşte totul ;) Am estimat eu, în cca 40 de minute (în total).

Odată scoasă din cuptor, plăcinta arată cam ca în reţeta de lasagna bolognese cu ciuperci (să nu fie totuşi fără poze).

Lumea este o tragedie pentru cei ce simt, dar o comedie pentru cei ce gândesc.

— Horace Walpole #

Nu ştiu de ce mi-am adus aminte de chestia asta, dar e tare frumos zis… Eu aleg calea de mijloc

Să vă bucuraţi şi voi

În faţa casei.

Şi-a doua zi, de pe la 6

Pe la prânz, pregăteam măsuţa de ceai, dovlecei şi peşte.

Înapoi, acasă.

Bun, deci care e povestea cu această mâncare organică? Termenul vine de prin 1939 când un gagiu britiş a zis că ferma trebuie să fie un organism care să menţină un echilibru ecologic şi alte de-astea.

Acum ceva timp, am aflat de concursul organizat de UE pentru realizarea unui logo ce va fi aplicat pe toate produsele alimentare ce respectă acest concept. M-am aliat cu Luciana şi Cornelia (pentru că aveam nevoie de un student la arte, conform regulamentului :P) şi am ajuns la concluzia că avem nevoie de ceva care, conform teoriei de mai sus, să spună despre mâncare, holism şi grijă pentru ce-i al nostru.

Aşa că am luat o furculiţă (că în Europa nu se haleşte cu beţişoare), un spic de cereală (că aşa s-a născut agricultura ce ne hrăneşte), o inimioară (de fapt, mai multe – pentru ca planeta şi omuleţii de pe ea să nu crape de infarct) şi le-am strâns pe toate la un loc, într-un concept holistic

La final am picurat în vârf şi-un strop de apă, ca să le dăm viaţă tuturor, să lăsăm inima să se deschidă.

După concept am avut nevoie de o rezolvare grafică minimalistă, astfel încât, pe lângă poveste, acest logo să aibă o versatilitate maximă, fapt ce înseamnă poziţionare pe verticală şi orizontală, folosirea culorilor deja existente în conceptul de ambalaj, redarea la dimensiuni mici sau mari etc.

Acestea fiind spuse, ne dorim succes!

* * *

Imaginile sunt preluate de pe DieLine şi aparţin propritarilor respectivi. Întrucât regulamentul concursului nu a permis să le trimit, aceste imagini sunt făcute doar pentru exemplificare aici, pe blog.

Hm, am început să rescriu pe blog?

Nişte amici (suceveni şi d-ăştia) şi-au făcut o gaşcă de airsoftişti şi se joacă de-a seriosul. S-au gândit să-şi facă un blazon (de pus cam peste tot) şi iatăcă, m-am gândit să mă joc şi eu cu ei.

Şi pentru că ei şi-au dorit heraldică, am păstrat simbolistica din secolul 12 încoace încercând să o aduc mai aproape de noi (şi din motive practice) printr-o “rezolvare” ceva mai modernă. Coloristica se împarte în roşu (luptător sau martir; putere în luptă şi mărinimie), portocaliu (ambiţie remarcabilă, curaj, vitejie), maro (răbdare şi tactică în luptă) şi negru (stabilitate, fidelitate – faţă de camarazi).

Povestea continuă în simboluri unde urs înseamnă putere, viclenie în luptă, ferocitate în protejarea semenilor, săgeata este simbolul omului pregătit pentru luptă, iar crenelul din partea de sus reprezintă norii sau aerul (metaforic, nu?).

Simbolistica modernă, ca să zic aşa, sau pentru cei ce nu cunosc chestiunile de heraldică, se împarte între urs (munţi, Carpaţi), săgeata care reprezintă nordul şi, evident, lupta şi culorile roşu, portocaliu şi negru ca nişte flăcări (mirific!).

Tehnic, ursul portocaliu e mai vizibil. Avem şi varianta cu ursul maro-negru şi respectiv cu ursul roşu. Avem variante cu textul în scut sau în afara lui. Avem variante complexe ca detalii şi simpliste. Avem şi o a doua propunere de nume şi nişte posibilităţi.

* * *

Partea mişto e că în Elveţia, urşii din heraldică trebuiau desenaţi cu un penis roşu foarte vizibil, de altfel ar fi fost confundaţi cu ursoaice. O astfel de întâmplare (adică omiterea acestui detaliu important) a dus la un război în 1579 între St. Gallen şi cantonul Appenzell. Nişte urşi în heraldică (da, şi cu penisuri roşii) găsiţi pe Wikimedia Commons.

Internetul în comparaţie cu “mediile tradiţionale” (aka TV, ziar etc.) este precum fizica cuantică în comparaţie cu cea clasică: de neînţeles. Motivul (care este de fapt revelaţia) este că acestea sunt mult mai umane, mai aproape de spirit, mai intuitive şi în acelaşi timp relative

Dacă n-aţi priceput nimic, înseamnă că nu ştiţi ce e aia fizică cuantică sau lucraţi în “mediile tradiţionale”
Pentru detalii despre fizica cuantică, citiţi măcar primele 15 rânduri din explicaţia de pe Think Quest, iar pentru detalii despre ce poate face internetul, vedeţi, de exemplu, www.yelp.com

Iar bucata asta:

Ce e important in viaţă? Păi să-ţi faci o familie, să-ţi cumperi o casă şi să ai o slujbă sigură. Ne căsătorim mâine, ne cumpărăm o casă cu credit pe 30 de ani care ne ia 65% din venituri şi ne angajăm la o bancă! Ce putea să sune mai bine decât asta acum un an?! Cred că ar fi fost extrem de bucuroasă mama pentru mine. Aş fi fost un om normal. S-ar fi putut duce să discute cu lumea şi ar fi putut fi mândră de realizarile fiului ei, pentru că are acelaşi sistem de referinţe cu lumea.

…este absolut superbă!

De câteva luni ne-am mutat cu chirie într-un apartament boem, două camere, bucătărie de vară şi terasă (cine ştie, cunoaşte :P) pentru un preţ de 350€. Înainte stăteam (4)  într-un apartament cu rata de 600€, în nişte condiţii pe care cu indulgenţă le-aş putea numi “similare”.

* * *

În vreo 2 ani (sau mai repede) vrem să ne mutăm în Timişoara, sau poate (pentru o vreme) în altă ţară, sau, de ce nu, înapoi acasă. Acum putem.

Ne-am găsit liniştea pe care ne-am dorit-o şi cel puţin eu sunt convins că această variantă are cele mai multe avantaje.

Nu vorbesc aiurea. Am acasă un apartament cumpărat, fără rate (în care acum stă mama mea) şi după vreo doi ani acolo şi doi aici pot oferi orice garanţie că nu există nicio diferenţă, ba dimpotrivă:

Faptul că stăm aici ne oferă o serie de avantaje financiare – pe care le enumeră şi Mănac –, aceeaşi linişte — ba chiar poate mai mare, pentru că socializăm cu proprietarii (nişte oameni foarte ok), avem ocazia să ne schimbăm locaţia (corect), să ne schimbăm administratorul şi vecinii de fiecare dată când simţim nevoia (deşi n-am simţit-o până acum de nici un fel) —, paradoxal, un entuziasm mai mare când vine vorba de amenajări şi decoraţiuni – pentru că ştim că avem voie să greşim – şi multe alte chestii la care nu mă pot gândi acum pentru că miroase a iarbă

Dragilor, gândiţi-vă de mai multe ori înainte de acea căsătorie cu sistemul: consumerismul ne-a adus aici. Apartamentele de 150.000€ din Militari de care zice Mănac sunt exemplul cel mai bun. Criza în care ne aflăm este exemplul cel mai bun. Vremea este exemplul cel mai bun.

Nu este –ce vrei tu– să ai un lucru pe care nu ţi-l permiţi. Iar acel lucru nu ţi-l permiţi tocmai din cauza asta. Cineva, undeva, trebuie să rupă cercul.

Gata, ne vedem la bere!