picsel.ro/b sau „Ridic sprânceana”

Dacă n-​​ați urmă­rit toate docu­men­ta­rele posi­bile des­pre criza finan­ci­ară glo­bală din toamna lui 2008, sau dacă le-​​ați urmă­rit și tot n-​​ați pri­ce­put mare lucru, docu­men­ta­rul Inside Job reu­șește să ofere una din­tre cele mai bune și reale expli­ca­ții asu­pra aces­tui fenomen.

Mai mult, fil­mul sub­li­ni­ază chiar și pre­zen­tul și vii­to­rul din acest punct de vedere.

În poză îl aveți pe Dominique Strauss-​​Kahn, actu­a­lul direc­tor al Fondului Monetar Internațional, unul din­tre pro­ta­go­niș­tii documentarului.

Matt Damon este nara­to­rul aces­tei povești, care, chiar dacă nu ești inte­re­sat de situ­a­ția finan­ci­ară glo­bală, este nu doar un puter­nic supli­ment pen­tru cul­tura gene­rală, dar și o moda­li­tate de a-​​ți des­chide ochii și a înțe­lege că, indi­fe­rent că ești sau nu inte­re­sant de bani sau de poli­tică, aceste lucruri te afec­tează, iro­nic (sau nu), în pri­mul rând, pe tine.

Pe site-​​ul ofi­cial mai găsiți și alte jucă­rii, dar vi-​​l reco­mand abia după ce ați văzut documentarul.

Ca să nu-​​i spun evo­lu­ție. Stârnit de arti­co­lul de pe feeder.ro (și de cel de pe Engadget) și pen­tru că aveam în plan gân­dul ăsta de ceva timp, vă pre­zint și eu eta­pele pe care le-​​am par­curs pe dru­mul tele­fo­niei mobile.

Am înce­put undeva prin 1998, pe vre­mea când per­for­man­țele tele­fo­nu­lui mobil se măsu­rau în numă­rul de linii afi­șate simul­tan pe ecran, cu un Nokia 5110. Ajunsese într-​​un fel tele­fo­nul de ser­vi­ciu, eram sin­gu­rul din­tre cei „de jos” care avea tele­fon mobil așa că-​​l pasam între colegi. Uneori rămâ­neam peste wee­kend cu un Motorola StarTAC roz, când cole­gii aveau nevoie de sem­nal bun la pește sau la o cabană unde eu nu reu­șeam să ajung.
La un moment dat făcu­sem rost de o car­casă nouă, roșie, cu cla­petă pro­tec­toare peste taste. Fantastic!
Evident, era peri­oada comu­ni­că­rii prin bip-​​uri. Aveam o car­telă Connex.
Până la urmă tele­fo­nul a rămas acolo, în tipo­gra­fie, ca tele­fon fix

1999, PHILIPS Savvy. Cred că de fapt am avut două, pen­tru că vag îmi aduc aminte și de unul de altă culoare decât cel din ilus­tra­ție. Nu rețin ce com­bi­na­ții am făcut, dar știu că nu am dat bani pe el. Ba chiar nici nu-​​mi aduc aminte de unde l-​​am pro­cu­rat. O expe­riență incre­di­bilă. Nu în sen­sul bun.

Prin 2000 mi-​​am luat din Italia un Nokia 3210. Atunci a fost și momen­tul în care am tre­cut pe abo­na­ment și am schim­bat și rețeaua, tre­când pe „dia­log”. M-​​a ținut multă vreme și cred că este tele­fo­nul de care am fost cel mai ata­șat. Cu sigu­ranță tele­fo­nul care m-​​a făcut fan Nokia, mai ales după expe­riența cum­plită cu PHILIPS.

Abia undeva în 2003 a venit momen­tul unei schim­bări. Radio FM, căști, ecran color, ter­mo­me­tru, rezis­tență la praf și umeze­ală, sunete poli­fo­nice, Nokia 5100. În plus, sim­țeam lipsa por­tu­lui infra-​​roșu de la 5110. Ca să nu mai spun că eram the cool kid. L-​​am luat de la un maga­zin Orange proas­păt des­chis în Constanța cu banii pri­miți de la un cli­ent pen­tru care m-​​am depla­sat acolo. Stăteam în Iași. Prima oară când am folo­sit inter­net pe un tele­fon. GPRS prin WAP. Evident, fiind un tele­fon solid, m-​​a ținut și el vreo 3 – 4 ani.

Nokia 5300 a sosit în 2007, cred. Primul meu tele­fon cu cameră foto. Bluetooth. EDGE. USB. MicroSD. Player MP3. S-​​a stri­cat cel mai repede. Nu slide–ul a fost pro­blema, ci ecra­nul. Am văzut mai multe tele­foane din seria 5000 care s-​​au stri­cat în timp, fără să fi fost folo­site agre­siv sau inco­rect. Unul din­tre ele chiar a avut ecra­nul defect în două situații.

Un an mai târ­ziu am tre­cut pe E51. Am ajuns la con­clu­zia că aveam nevoie de un tele­fon axat pe voce și date. Un tele­fon serios, fără prea multe com­pro­mi­suri. Faptul că avea un ecran des­tul de mic și un sen­zor de lumină incor­po­rat redu­cea sig­ni­fi­cant con­su­mul bate­riei ast­fel că mă ținea și 4 zile. M-​​a încân­tat fap­tul că aveam câteva taste sau com­bi­na­ții de taste pen­tru func­ții comune pre­cum tre­ce­rea pe pro­fil silen­țios sau acces la calen­dar sau email. De ase­me­nea, mufă de 3,5 inci pen­tru căști. A fost pri­mul tele­fon cu WiFi și ast­fel momen­tul în care am rea­li­zat că cel mai bun lucru la aceste dis­po­zi­tive este inter­ne­tul, fapt ce m-​​a influ­en­țat mult în deci­zia urmă­toare

Deși timp de vreo 7 ani sau mai mulți am fost loial bran­du­lui Nokia, deja sim­țeam cum rămâne în urmă. Faptul că n-​​au ade­rat la Open Handset Alliance (pe-​​atunci nu știam că rezul­ta­tul va fi Android) m-​​a dez­a­mă­git mult. Indiferent cât de naivă poate fi pozi­ția de „open” într-​​o piață con­dusă de finanțe, fap­tul că au ales să meargă (sau, mai bine zis, să se plimbe) sin­guri pe un drum dife­rit n-​​a fost cea mai feri­cită pozi­ție față de pro­ver­bul „unde-​​s mulți, pute­rea crește”. Și astăzi Nokia decide dru­muri ciu­date, dar cel puțin de această dată nu e singur(ă) pe drum. iPhone deja se cer­tase cu Adobe și con­ti­nua să își păs­treze ati­tu­di­nea aro­gantă, așa că nu mai era de mult o opțiune.

În momen­tul în care HTC a scos mode­lul Desire am știut că este ce vreau. Astfel că în august 2010 am avut pri­mul tele­fon cu ecran tac­til imens — cum spu­neam mai sus — ideal pen­tru inter­net, capa­ci­tăți de per­so­na­li­zare extinse, GPS, acce­le­ro­me­tru, sen­zor gra­vi­ta­țio­nal, acces neli­mi­tat la apli­ca­ții, poves­tea o știți. O jucă­rie foarte dragă mie, pe care o reco­mand ori­că­rui om inte­re­sat să explo­reze, să tes­teze, să împingă limite, să schimbe memo­ria sau bate­ria, să dea pre­țul corect etc. Așa că n-​​o reco­mand celor inte­re­sați să aibă un dis­po­zi­tiv bun, dar de care nu știu să se folo­sească mai mult decât le este per­mis

Dacă ar fi să renunț la inter­net și la toate avan­ta­jele sale, m-​​aș întoarce lejer la Nokia 3210. Probabil impli­cit mi-​​aș reduce numă­rul de con­tacte la vreo 100. Aș purta tele­fo­nul la brâu, într-​​o teacă de piele

Astăzi duc dorul ter­mo­me­tru­lui și rezis­ten­ței la praf și umeze­ală ale lui 5100. În rest, cred că dis­po­zi­ti­vele au deve­nit sufi­cient de natu­rale ca să nu mai simți nevoia altor ele­mente. Poate por­tul infra-​​roșu pe care acum nu știu sigur cum l-​​aș mai putea folosi.

—
The Dining Rooms — La Citta Nuda

Am fost acasă. Acasă, pe bune. Adică întâi acasă la mama şi apoi acasă, acolo unde va fi acasă, a noastră.

Să vă bucu­raţi şi voi

În faţa casei.

Şi-​​a doua zi, de pe la 6

Pe la prânz, pre­gă­team măsuţa de ceai, dov­le­cei şi peşte.

Îna­poi, acasă.

Un arti­col com­plex des­pre dia­cri­tice, în gene­ral, scris cu gân­dul la desig­ne­rii de fon­turi, în spe­cial. De la i love typo­gra­phy. Da, face refe­rire şi la arti­co­lul lui Kit.

Da mă, e 2009. Anul Bocului Boului.

Că tot sun­tem în 2009, ar fi cazul ca toată lumea să ia în cal­cul ches­tia aia numită RSS, pătră­ţe­lul ăla por­to­ca­liu (care de obi­cei e por­to­ca­liu, adică) şi cu care, în 2009, lumea bună îşi con­stru­ieşte sin­gură zia­rul de dimi­neaţă, de prânz (doar în online există) şi de seară. Evident, să nu uităm edi­ţia de noapte, că doar sun­tem în online.

Pentru cine n-​​a înţe­les încă, RSS este o solu­ţie prin care blo­gul tău trans­mite auto­mat tot ce scrii tu către dra­gii tăi citi­tori, fără ca ei să fie ast­fel nevo­iţi să tot intre zil­nic pe blog (sau site) să vadă dacă ai mai scris ceva. Pentru că de cele mai multe ori, din cele 20(09) de blo­guri şi site-​​uri pe care un tânăr inter­naut le citeşte în 2009, pe al tău uită să îl verifice. 

Deci e bine să-​​l pui undeva la vedere.

Bun, să zicem că poves­tea nu e aşa de grea, întru­cât majo­ri­ta­tea blo­gu­ri­lor au ches­tia asta acti­vată, iar majo­ri­ta­tea celor care sunt inte­re­saţi şi pre­feră să te citească prin RSS, ştiu cum să se des­curce să îţi găsească feed-​​ul (aşa i se mai spune). De exem­plu, să ada­uge /​feed după adresa ta de web, sau să se folo­sească de detec­to­rul auto­mat aflat în browser.

Dar, inter­vine pro­blema de conţi­nut. Când eu îţi citesc blo­gul prin RSS, fac asta toc­mai din dorinţa de a nu fi nevoit să intru pe blo­gul tău (după cum am sta­bi­lit). În WordPress, de exem­plu, seta­rea impli­cită (defa­ult, adică, în com­pu­ter science) este ca RSS-​​ul să trans­mită numai un “intro” din arti­co­lele tale. Asta înseamnă că eu voi vedea titlul, data, auto­rul şi cel mult pri­mele 200 de carac­tere din arti­co­lul tău. Iar dacă tu mă faci des­tul de inte­re­sat doar prin asta, eu ar tre­bui să dau click pe titlu şi să intru pe blo­gul tău. Dar imaginează-​​ţi că ar tre­bui să fac asta pen­tru toate cele măcar 200(9) de blo­guri şi site-​​uri pe care le citesc prin RSS. Atunci, la ce bun mai e RSS-​​ul şi ideea de a-​​mi veni şti­rile auto­mat către “zia­rul meu”?

Mai rău, dacă eşti genul care pui fil­mu­leţe pe blog, sau ima­gini, alea nu vor apă­rea în nici un caz. Iar în “marea” de feed-​​uri RSS, “titlu­rile” tale (că aşa vor apă­rea) vor fi cel mai ade­sea igno­rate. Unii chiar se supără pe tine (aşa mai fac şi eu) şi dau unsub­scribe. Adică nu vor mai citi nici­o­dată ce scrii

Double fun!

Aşa că, ideea este sim­plă: te duci în Settings → Reading (pe WordPress, sau unde ar tre­bui să găseşti setă­rile astea pe plat­forma blo­gu­lui tău) şi alegi “For each arti­cle in a feed, show Full text”.

Există şi vari­anta FeedBurner, care vă învaţă mai multe. Pentru “zia­rul pro­priu”, reco­mand Google Reader. Pentru “zia­rul” meu, citiţi “De ridi­cat sprân­ceana /​ Zilnic proas­păt” (sau prin RSS/​Atom, sau în Google Reader adă­u­gaţi david.stroe, as friend).

Ştiu că vă hli­ziţi la ima­gi­nea asta, dar vă zic că nu mai e aşa. Chiar şi Scott Hansen e de ace­eaşi părere.

În urma unor pro­funde ana­lize per­so­nale şi de buget, am decis că nu merită de nici un fel să-​​mi iau un MacPro. De ziua mea (şi din par­tea cole­gi­lor) şi la o tre­ime din preţul MacPro, mi-​​am făcut un upgrade serios. Iar pen­tru că XP64 nu era o opţiune, mi-​​am luat inima în dinţi şi am tre­cut (după câteva peri­peţii) pe Vista.

Aş putea zice că sunt mân­dru de mine, PS CS4 pe 64 merge strună pro­fi­tând de 8Gb, iar Vista e astăzi un sis­tem de ope­rare foarte matur.

Probabil con­tează să nu fi gamer sau să nu ai peri­fe­rice fan­tomă pe care le vrei legate la PC, dar con­clu­zia mea este că dacă ai cu ce (har­dware), go Vista

Despre Peepler.ro s-​​a mai scris. Chiar dacă în momen­tul de faţă se adre­sează mai mult celor din gene­ra­ţia “tânără”, mie îmi place pen­tru ce ar mai putea să facă

Acum câteva clipe, pe twit­ter, Peepler ne pre­gă­teşte pen­tru un update sub­stanţial. Ceea ce mă face să sper la intro­du­ce­rea unor noi reţele, în spe­cial LinkedIn, Twitter şi Facebook.

La prima vedere poate părea că e un tool care aten­tează la pri­vacy, dar atât timp cât ştii adresa de e-​​mail a unei per­soane, nu cred că e cazul să-​​ţi faci griji în pri­vinţa asta Plus că pe par­tea de logo e prea fru­mos ca să nu-​​i dai atenţie

Deci, Peepler, abia aştep­tăm update–ul, vei deveni social-​​hub–ul nos­tru!

Oktapodi este un scurt film de ani­ma­ţie ce-​​a par­ti­ci­pat la Gobelins 2007. Am găsit şi-​​un making of, cu Bobby McFerrin (şi Yo-​​Yo Ma) pe fundal.

Între timp, Costică doarme