Dacă n-ați urmărit toate documentarele posibile despre criza financiară globală din toamna lui 2008, sau dacă le-ați urmărit și tot n-ați priceput mare lucru, documentarul Inside Job reușește să ofere una dintre cele mai bune și reale explicații asupra acestui fenomen.

Mai mult, filmul subliniază chiar și prezentul și viitorul din acest punct de vedere.

În poză îl aveți pe Dominique Strauss-Kahn, actualul director al Fondului Monetar Internațional, unul dintre protagoniștii documentarului.

Matt Damon este naratorul acestei povești, care, chiar dacă nu ești interesat de situația financiară globală, este nu doar un puternic supliment pentru cultura generală, dar și o modalitate de a-ți deschide ochii și a înțelege că, indiferent că ești sau nu interesant de bani sau de politică, aceste lucruri te afectează, ironic (sau nu), în primul rând, pe tine.

Pe site-ul oficial mai găsiți și alte jucării, dar vi-l recomand abia după ce ați văzut documentarul.

Ca să nu-i spun evoluție. Stârnit de articolul de pe feeder.ro (și de cel de pe Engadget) și pentru că aveam în plan gândul ăsta de ceva timp, vă prezint și eu etapele pe care le-am parcurs pe drumul telefoniei mobile.

Am început undeva prin 1998, pe vremea când performanțele telefonului mobil se măsurau în numărul de linii afișate simultan pe ecran, cu un Nokia 5110. Ajunsese într-un fel telefonul de serviciu, eram singurul dintre cei „de jos” care avea telefon mobil așa că-l pasam între colegi. Uneori rămâneam peste weekend cu un Motorola StarTAC roz, când colegii aveau nevoie de semnal bun la pește sau la o cabană unde eu nu reușeam să ajung.
La un moment dat făcusem rost de o carcasă nouă, roșie, cu clapetă protectoare peste taste. Fantastic!
Evident, era perioada comunicării prin bip-uri. Aveam o cartelă Connex.
Până la urmă telefonul a rămas acolo, în tipografie, ca telefon fix

1999, PHILIPS Savvy. Cred că de fapt am avut două, pentru că vag îmi aduc aminte și de unul de altă culoare decât cel din ilustrație. Nu rețin ce combinații am făcut, dar știu că nu am dat bani pe el. Ba chiar nici nu-mi aduc aminte de unde l-am procurat. O experiență incredibilă. Nu în sensul bun.

Prin 2000 mi-am luat din Italia un Nokia 3210. Atunci a fost și momentul în care am trecut pe abonament și am schimbat și rețeaua, trecând pe „dialog”. M-a ținut multă vreme și cred că este telefonul de care am fost cel mai atașat. Cu siguranță telefonul care m-a făcut fan Nokia, mai ales după experiența cumplită cu PHILIPS.

Abia undeva în 2003 a venit momentul unei schimbări. Radio FM, căști, ecran color, termometru, rezistență la praf și umezeală, sunete polifonice, Nokia 5100. În plus, simțeam lipsa portului infra-roșu de la 5110. Ca să nu mai spun că eram the cool kid. L-am luat de la un magazin Orange proaspăt deschis în Constanța cu banii primiți de la un client pentru care m-am deplasat acolo. Stăteam în Iași. Prima oară când am folosit internet pe un telefon. GPRS prin WAP. Evident, fiind un telefon solid, m-a ținut și el vreo 3–4 ani.

Nokia 5300 a sosit în 2007, cred. Primul meu telefon cu cameră foto. Bluetooth. EDGE. USB. MicroSD. Player MP3. S-a stricat cel mai repede. Nu slide–ul a fost problema, ci ecranul. Am văzut mai multe telefoane din seria 5000 care s-au stricat în timp, fără să fi fost folosite agresiv sau incorect. Unul dintre ele chiar a avut ecranul defect în două situații.

Un an mai târziu am trecut pe E51. Am ajuns la concluzia că aveam nevoie de un telefon axat pe voce și date. Un telefon serios, fără prea multe compromisuri. Faptul că avea un ecran destul de mic și un senzor de lumină incorporat reducea significant consumul bateriei astfel că mă ținea și 4 zile. M-a încântat faptul că aveam câteva taste sau combinații de taste pentru funcții comune precum trecerea pe profil silențios sau acces la calendar sau email. De asemenea, mufă de 3,5 inci pentru căști. A fost primul telefon cu WiFi și astfel momentul în care am realizat că cel mai bun lucru la aceste dispozitive este internetul, fapt ce m-a influențat mult în decizia următoare

Deși timp de vreo 7 ani sau mai mulți am fost loial brandului Nokia, deja simțeam cum rămâne în urmă. Faptul că n-au aderat la Open Handset Alliance (pe-atunci nu știam că rezultatul va fi Android) m-a dezamăgit mult. Indiferent cât de naivă poate fi poziția de „open” într-o piață condusă de finanțe, faptul că au ales să meargă (sau, mai bine zis, să se plimbe) singuri pe un drum diferit n-a fost cea mai fericită poziție față de proverbul „unde-s mulți, puterea crește”. Și astăzi Nokia decide drumuri ciudate, dar cel puțin de această dată nu e singur(ă) pe drum. iPhone deja se certase cu Adobe și continua să își păstreze atitudinea arogantă, așa că nu mai era de mult o opțiune.

În momentul în care HTC a scos modelul Desire am știut că este ce vreau. Astfel că în august 2010 am avut primul telefon cu ecran tactil imens — cum spuneam mai sus — ideal pentru internet, capacități de personalizare extinse, GPS, accelerometru, senzor gravitațional, acces nelimitat la aplicații, povestea o știți. O jucărie foarte dragă mie, pe care o recomand oricărui om interesat să exploreze, să testeze, să împingă limite, să schimbe memoria sau bateria, să dea prețul corect etc. Așa că n-o recomand celor interesați să aibă un dispozitiv bun, dar de care nu știu să se folosească mai mult decât le este permis

Dacă ar fi să renunț la internet și la toate avantajele sale, m-aș întoarce lejer la Nokia 3210. Probabil implicit mi-aș reduce numărul de contacte la vreo 100. Aș purta telefonul la brâu, într-o teacă de piele

Astăzi duc dorul termometrului și rezistenței la praf și umezeală ale lui 5100. În rest, cred că dispozitivele au devenit suficient de naturale ca să nu mai simți nevoia altor elemente. Poate portul infra-roșu pe care acum nu știu sigur cum l-aș mai putea folosi.

—
The Dining Rooms — La Citta Nuda

Să vă bucuraţi şi voi

În faţa casei.

Şi-a doua zi, de pe la 6

Pe la prânz, pregăteam măsuţa de ceai, dovlecei şi peşte.

Înapoi, acasă.

Un articol complex despre diacritice, în general, scris cu gândul la designerii de fonturi, în special. De la i love typography. Da, face referire şi la articolul lui Kit.

Da mă, e 2009. Anul Bocului Boului.

Că tot suntem în 2009, ar fi cazul ca toată lumea să ia în calcul chestia aia numită RSS, pătrăţelul ăla portocaliu (care de obicei e portocaliu, adică) şi cu care, în 2009, lumea bună îşi construieşte singură ziarul de dimineaţă, de prânz (doar în online există) şi de seară. Evident, să nu uităm ediţia de noapte, că doar suntem în online.

Pentru cine n-a înţeles încă, RSS este o soluţie prin care blogul tău transmite automat tot ce scrii tu către dragii tăi cititori, fără ca ei să fie astfel nevoiţi să tot intre zilnic pe blog (sau site) să vadă dacă ai mai scris ceva. Pentru că de cele mai multe ori, din cele 20(09) de bloguri şi site-uri pe care un tânăr internaut le citeşte în 2009, pe al tău uită să îl verifice. 

Deci e bine să-l pui undeva la vedere.

Bun, să zicem că povestea nu e aşa de grea, întrucât majoritatea blogurilor au chestia asta activată, iar majoritatea celor care sunt interesaţi şi preferă să te citească prin RSS, ştiu cum să se descurce să îţi găsească feed-ul (aşa i se mai spune). De exemplu, să adauge /feed după adresa ta de web, sau să se folosească de detectorul automat aflat în browser.

Dar, intervine problema de conţinut. Când eu îţi citesc blogul prin RSS, fac asta tocmai din dorinţa de a nu fi nevoit să intru pe blogul tău (după cum am stabilit). În WordPress, de exemplu, setarea implicită (default, adică, în computer science) este ca RSS-ul să transmită numai un “intro” din articolele tale. Asta înseamnă că eu voi vedea titlul, data, autorul şi cel mult primele 200 de caractere din articolul tău. Iar dacă tu mă faci destul de interesat doar prin asta, eu ar trebui să dau click pe titlu şi să intru pe blogul tău. Dar imaginează-ţi că ar trebui să fac asta pentru toate cele măcar 200(9) de bloguri şi site-uri pe care le citesc prin RSS. Atunci, la ce bun mai e RSS-ul şi ideea de a-mi veni ştirile automat către “ziarul meu”?

Mai rău, dacă eşti genul care pui filmuleţe pe blog, sau imagini, alea nu vor apărea în nici un caz. Iar în “marea” de feed-uri RSS, “titlurile” tale (că aşa vor apărea) vor fi cel mai adesea ignorate. Unii chiar se supără pe tine (aşa mai fac şi eu) şi dau unsubscribe. Adică nu vor mai citi niciodată ce scrii

Double fun!

Aşa că, ideea este simplă: te duci în Settings → Reading (pe WordPress, sau unde ar trebui să găseşti setările astea pe platforma blogului tău) şi alegi “For each article in a feed, show Full text”.

Există şi varianta FeedBurner, care vă învaţă mai multe. Pentru “ziarul propriu”, recomand Google Reader. Pentru “ziarul” meu, citiţi “De ridicat sprânceana / Zilnic proaspăt” (sau prin RSS/Atom, sau în Google Reader adăugaţi david.stroe, as friend).

Ştiu că vă hliziţi la imaginea asta, dar vă zic că nu mai e aşa. Chiar şi Scott Hansen e de aceeaşi părere.

În urma unor profunde analize personale şi de buget, am decis că nu merită de nici un fel să-mi iau un MacPro. De ziua mea (şi din partea colegilor) şi la o treime din preţul MacPro, mi-am făcut un upgrade serios. Iar pentru că XP64 nu era o opţiune, mi-am luat inima în dinţi şi am trecut (după câteva peripeţii) pe Vista.

Aş putea zice că sunt mândru de mine, PS CS4 pe 64 merge strună profitând de 8Gb, iar Vista e astăzi un sistem de operare foarte matur.

Probabil contează să nu fi gamer sau să nu ai periferice fantomă pe care le vrei legate la PC, dar concluzia mea este că dacă ai cu ce (hardware), go Vista

Despre Peepler.ro s-a mai scris. Chiar dacă în momentul de faţă se adresează mai mult celor din generaţia “tânără”, mie îmi place pentru ce ar mai putea să facă

Acum câteva clipe, pe twitter, Peepler ne pregăteşte pentru un update substanţial. Ceea ce mă face să sper la introducerea unor noi reţele, în special LinkedIn, Twitter şi Facebook.

La prima vedere poate părea că e un tool care atentează la privacy, dar atât timp cât ştii adresa de e-mail a unei persoane, nu cred că e cazul să-ţi faci griji în privinţa asta Plus că pe partea de logo e prea frumos ca să nu-i dai atenţie

Deci, Peepler, abia aşteptăm update–ul, vei deveni social-hub–ul nostru!

Oktapodi este un scurt film de animaţie ce-a participat la Gobelins 2007. Am găsit şi-un making of, cu Bobby McFerrin (şi Yo-Yo Ma) pe fundal.

Între timp, Costică doarme

Poate unii dintre voi ştiu despre articolul ăsta. A apărut prin septembrie 2007 în New York Times, eu am început să-l citesc prin aprilie anul ăsta. Şi ieri l-am terminat. Nu că ar fi un articol imens, dar l-am citit de la servici, şi e mai greu

Sau de fapt a trebuit să am starea necesară de fiecare dată când mai citeam câte o pagină. Pentru că e un articol special. Şi-ţi spune multe. Iar la muncă e mai greu să gândeşti astfel

Între timp au apărut şi preţurile la iPhone

Şi asta stă în bookmarks de ceva vreme. Un punct de vedere cu care sunt foarte de acord, explicat pe îndelete sun forma unui documentar de către Annie Leonard.

LE:

Formaţia Apollo 440 va concerta alături de UNKLE şi Cypress Hill, în prima zi de festival, pe 4 iulie, Manic Street Preachers şi Kaiser Chiefs vor urca pe scenele B’estfest sâmbătă, 5 iulie, iar Nelly Furtado şi Roisin Murphy (Moloko) — în cea de-a treia zi a festivalului, pe 6 iulie. Mai multe informaţii privind noi confirmări, precum şi programul exact pe zile, ore şi scene urmează a fi făcute publice în săptămânile următoare.

Băi, m-am distrat super tare cu leapşa asta! Piesele sunt în format Artist — Titlu Piesă — (an) Album.

1. How are you feeling today?
Duran Duran — Buried in the Sand — (1997) Meddazzaland
- e bine şi răcoare

2. Will you get far in life?
Gotan Project — Confianzas — (2004) Inspiración Espiración
- cu confidenţă se pare că da

3. How do your friends see you?
London Elektricity — Rewind (Makoto Remix) — (2007) Hospital Mix Five
- nu ştiu ce-nseamnă asta

4. Will you get married?
Four Tet — As Serious As Your Life — (2003) Rounds
- na, nu mai pot să spun nimic…

5. What is your best friend’s theme?
The Quantic Soul Orchestra– That Goose On My Grave — (2005) Pushin’ On
- asta înseamnă ceva de genul “piele de găină”?

6. What is the story of your life?
Krafty Kuts — Krafty Pervert — (2006) Freakshow
- pervers, pervers, da’ şi priceput?

7. What was high school like?
Jacques Loussier Trio — Largo (from Xerses) — (2007) Baroque Favorites
- mda, liniştit…

8. How can you get ahead in life?
Leaf — Hide And Seek — (2007) Lifes A Beach
- hehe, adevărul e că trebuie să ştii când să te ascunzi şi când să ieşi la suprafaţă (ce cretin sună asta)

9. What is the best thing about your friends?
Cypress Hill — Insane In The Brain — (2008) Collections
- să-mi spună ei, că eu aşa îi văd

10. What is in store for this weekend?
Creedence Clearwater Revival — Up Around The Bend — (1990) 20 Greatest Hits
- deci înseamnă că ies la grătar, by the big red tree

11. What song describes you?
Phoenix — Vara — (1992) Timişoara
- nu v-am zis eu că s-au nimerit fain?

12. To describe your grandparents?
Nuspirit Helsinki — Trying — (2003) Saint-Germain des Prés Café Vol III
- nu ştiu ce încearcă ei, dar ar fi bine să reuşească

13. How is your life going?
Thievery Corporation — Shadows Of Ourselves — (2000) Mirror Conspiracy
- exact: Je n’ai pas le temps de perdre la tete, Pour nous sauver de nous-meme

14. What song will they play at your funeral?
NSK — Linişte — (2000) Trebuie Să Dansăm
- …la marginea mării

15. How does the world see you?
ZZ Top — What’s Up With That — (1996) Rhythmeen
- misterios… It never seem to work that way, It always seem to slip away, There’s always gonna be a doubt

16. Will you have a happy life?
Pink Floyd — Interstellar Overdrive (Full Length Version) — (1967) Pink Floyd in London 1966 — 1967
- asta n-are versuri, dar cine ştie piesa, se lămureşte rapid despre răspuns

17. Do people secretly lust after you?
Tori Amos — Mr. Bad Man — (2007) American Doll Posse
- ok, gata…

18. How can I make myself happy?
Raxmus — Landcruiser — (1997) This Is Drum & Bass Vol 2
- puţină muzică

19. What should you do with your life?
Rufus Wainwright — Harvester of Hearts — (2003) Want One
- culeg ce-am semănat o, câtă metaforă!…

Mulţămesc lui Lucică pentru leapşa asta.

N-am trişat de loc Unele piese chiar s-au nimerit foarte bine.

Vreau să văd ce poveste muzicală are BlindGirl (de la care mai am o leapşă de răspuns), ArTiStul, Diana, Ştef şi floppy, poate se dezmorţeşte şi el. Şi de fapt, cine mai vrea, să o ia şi să-mi spună.

Băi, să nu carecumva să-mi povestiţi despre ce e prin filmul ăsta înainte să-l văd!

—————-
Now playing: Bauhaus — Too Much 21St Century — Go Away White

Nu ştiu ce e aia blog de design/creaţie şi de ce nu există categoria design/creaţie de blog. Da’ printre muzică, bucătărie, filme şi alte prostii, voi mă puteţi vota, că mai vorbesc şi despre design uneori.

Aşa, acum să vă spun povestea. M-am apucat de lucru aici, de aia n-am prea avut timp de blog. Întâmplător am ajuns unde sunt, dar mă simt foarte bine. De îndată ce apare şi munca mea, am să vă arăt mai multe
Am fost la Blues la Sighişoara unde m-am simţit grozav, pentru că n-am fost singur.
Şi-am trecut şi pe acasă într-un weekend dedicat iniţial skiului. Şi mi-am adus narghileaua.
Mi-am luat primul salariu şi în sfârşit monitorul pe care am pus ochii de vreo 2 ani. Chiar seara asta, aşa că de aia vă scriu, ochii mei văd bine. Voi reîncepe, să nu vă plictisiţi.
Am reuşit să montăm patul, şi-avem şi birou. De mâine dormim la etaj
Luciana s-a lăsat de fumat şi are latop. Şi stă la dreapta mea, şi-acasă şi la servici.

Am mai gătit una-alta, am să vă povestesc, dar ieri am făcut primul meu desert: un tort de ciocolată cu vişine, pentru petrecerea de ziua Lucianei. Eu nu-s convins de ce-a ieşit, tot am morcov la deserturi; dar e bine: voi mai face destule până să iasă ce trebuie, iar având în vedere că au fost aseară destui care au zis că le-a plăcut, cineva are numai de câştigat pe viitor

Tocmai mi-am dat seama că nu mai ştiu să scriu pe blog

Prostii. Hai să vă mai spun ce-am văzut, şi vă recomand, după anul apariţiei şi alfabetic:
(1980) The Elephant Man
(2004) Primer
(2006) A Scanner Darkly
(2007) 4, 3, 2
(2007) California Dreamin’
(2007) Juno
(2007) Persepolis
(2007) No Country for Old Men
(2007) The Bucket List
(2007) There Will Be Blood
Sigur am uitat câteva, dar ideea e că mai am nu mai puţin de 91 de filme care aşteaptă vizionarea

Despre muzică, la fel. Dar am mult prea multe să vă mai recomand, am să scriu din nou despre asta, separat, dar vă aştept pe 25 la Quantic Soul Orchestra. Şi totuşi o să vă placă Madita, Corey Harris, Duffy, Joe Bonamassa, Blue Man Group, The Dynamics, Skye, Zero dB, Ayreon şi Adele din ce-mi aduc acum aminte

Am de răspuns la câteva lepşe (n-am uitat) şi am de terminat podcastul pe care m-am hazardat să-l promit şi n-am apucat să fac asta din motive tehnice. Îmi cer scuze. Am să postez măcar playlisturile pe blog

Printre o mie de site-uri inutile, luna asta s-a lansat şi EOL

Am descoperit că din cauză că parcurg zilnic cca 500 de itemuri în feed-reader-ul meu, nu mai am timp de blog. Deci, ca să nu vă plictisiţi că nu scriu nimic aici, abonaţi-vă la feed-ul feed-urilor mele. Oricum am câteva bloguri noi care vor apărea la blogroll şi care trebuie să vă placă. Sper să ia cineva ceva la festu’ ăsta

Deci nu stau chiar degeaba. Am început şi-un proiect cu Adrian Popescu, care va ieşi bun, şi-am terminat unul cu Nine Spices şi altul cu alţii, dar încă nu vă pot arăta

Bazat pe romanul lui Ian McEwan, Atonement este povestea unor vieţi schimbate complet de către inconştienţa inocentă generată de gelozia şi psihologia imaginativă a unei fetiţe. IMDB 8.1

—————-
Now playing: Blue Man Group — Rods And Cones